Ioanaconstantin's Blog

Decembrie 12, 2010

secretele trecutului

Filed under: personal — ioanaconstantin @ 10:15 am
Tags: , ,

În trecut ne simțim în siguranță pentru că avem impresia că nimic rău nu ni se mai poate întâmpla dar uităm că tot ceea ce a trecut se poate întoarce, poate reveni cu forță înapoi în viețile noastre.

Nu putem fugi de trecut, negând și ascuzând ceea ce a fost cândva. Nu putem să credem că putem ascunde la nesfârșit lucruri și oameni care au făcut parte din viața noastră. Adevărurile pe care le purtăm cu noi sunt mai puțin periculoase și atrag mai puține judecăți decât secretele noastre. E fals că secretele noastre le purtăm o viață cu noi și că ele mor cu noi. Ele trăiesc dincolo de noi, împreună cu noi… și în momentele de liniște ele vor fi singurul film care va rula despre noi.. independent de noi.

Anunțuri

Noiembrie 28, 2010

Iarnă ce miroase-a deprimare

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 6:15 am
Tags: , , , ,

Am schimbat desktop-ul la laptop… am înlocuit Herăstrăul cuprins în brațele unui apus de soare cu o iarnă din trecut, cu o iarnă de la țară. Zăpada curge parcă peste tastatură și nu îmi pot da seama foarte bine de ce simt nevoia de fiecare dată să mai mă îmbrac cu ceva… e un frig ciudat în aer.

Nu știu dacă ați observat (poate nu vi se întâmplă) dar iarna are darul de a ne îmbrăca într-un mod rapid cu un cojoc gros plin cu depresii… o depresie în buzunarul din stânga, una sub cordon și tot așa. Cum majoritatea oamenilor devin mai mulți… la mine se întâmplă exact opusul.. rămân doar eu cu mine… din ce în ce mai lipită de trecut, din ce în ce mai antisocială… și oarecum mai tristă.

Până una alta aștept să ningă și în Bucureștiul ăsta plin…

sursa foto: galeria personală

Noiembrie 6, 2010

Peste ani

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:08 pm
Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Când eram mică uram weekendurile și îmi imaginam că tare urâte sunt serile în care afară vântul bate calm iar în inimă erau atâtea cărări care se intersectau în vuiet nebun. Azi divinizez clipele în care pot să stau pe scaunul din sufragerie și să privesc crengile pomilor bătrând în geamurile de la balcon… muzica șuieră trecutul…. e liniște măcar în atmosferă… chiar dacă în inimă e război.

Câteva melodii folk rulează iar vocea Mariei Gheorghiu îmi pare o binecuvântare. Stau eu cu mine și gândurile-mi par recitate cu voce tare. Dar timpul e din ce în ce mai puțin blând cu mine… nu mai e la fel de mult ca și înainte… și mă întreb ce o fi fost în mintea mea când încercam să fac orice pentru a-mi umple timpul liber care mi se părea așa mult. Acum aș sta pur și simplu ghemuită… de ar mai fi timp.

Înainte mi se părea că ajungeam prea devreme acasă iar acum ajung așa târziu. Pantofii lasă urme dureroase iar geanta mi se pare din ce în ce mai plină și mai grea.

Port conversații lungi cu mine în autobuz, în metrou… merg pe jos câte o stație imaginându-mi că mă plimb prin parc liniștită… dar telefonul zbârnâie nervos…. Alteori cobor din autobuz pentru 5 minute de Cișmigiu… iar uneori mă uit la poze cu Herăstrăul și cumva sunt sigură cu apa lui încă mai așteaptă să vin să o privesc cum se transformă în gheață pe care se joacă îndrăgostiții iarna desenând cercurile iubirii… Și, Doamne, ce liniștită și în siguranță mă simțeam la brațul bunicului prin furnicarul de oameni ce se plimbau prin parc… ce frumos se aprindeau felinarele seara…. mi-e dor….

Și cumva, ciudat, îmi e dor și Teleenciclopedia de pe TVR, și de emisiunile alea ciudate pentru copii din weekend… azi roboții se pupă la 9 dimineața iar mașinile vorbesc între ele la 8 jumătate seara pe Prima Tv într-o producție Disney pe care eu nu o mai înțeleg… unde au dispărut Tom, Jerry, Donald și rățușca aia cu gene mai lungi decât fata din reclama de la Rimel London? și unde… unde… sunt liniștea și copilăria… uneori se mai zăresc toate în apusuri… dar cine mai se uită la apus… clădirile n-au geamuri cu apusul… iar dimineața… dimineața alergăm după autobuze și ne certăm că cineva a împins prea tare și ne-a călcat pe cizmele abia cumpărate…. Ce pierdere de repere, de valori și de … amintiri…

sursa foto: galeria personală

O corabie numită viață

Filed under: creatii personale — ioanaconstantin @ 7:26 am
Tags: , , , , , ,

cerul își ninge frigul peste umbrele noastre răsfirate

colaci de lacrimi se întind

în umbra marilor speranțe

trecutul face turul inimii

și izbucniri de plânset mut

se aud aievea.

mă transform în panici de lut

și ascult vijelia ultimelor trăiri

caut florile din zăpada albă

și înțeleg că s-au dus vremurile bune

dar cine oare ar mai putea să înțeleagă

că-n calendarul vieții s-au încheiat deja

irisul și timusul

și au rămas doar furtuni ce ne maturizează

și ne lasă naufragiați

în corabia numită viață.

 

iar ultimul pescăruș

se aude zburând peste orașul în formă de floare.

acum doar lutul mai acceptă

că lacrimile sunt vitale

pentru continuitate

căci ele sunt ploaia toată.

 

Noiembrie 2, 2010

amestecate

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 4:47 pm
Tags: , , , ,

cerul de gheață

ceața

frunze pe lut și amintiri vagi din trecut

decor de Crăciun în noiembrie timpuriu

întuneric

lămâie

și cola

franjuri de foc

în iris căprui

poza de aici

Blog la WordPress.com.