Ioanaconstantin's Blog

Februarie 14, 2013

În loc de Valentine’s… 53.

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 2:26 pm

ghiocei

Pe măsuța mică din camera în care au trăit 49 de ani stă încă poza lor de la nuntă. E acolo pentru că am scos-o cândva din vreun album și am refuzat să o mai pun la loc. S-au căsătorit pe 14 februarie 1960, într-o zi de iarnă în care zăpada curgea nemilos peste rochia subțire a bunicii.

Oricât de comercial mi s-ar părea 14 februarie îl asociez cu imaginea bunicilor și brusc simt urme puternice de inocență, puritate. Am crescut lângă ei și am învățat despre ce înseamnă respectul într-o familie, am învățat despre ce înseamnă să iubești an după an, despre ce înseamnă grija față de cealălalt atunci când e bolnav.

Port cu mine amintirea unei zile din apusul relației lor când i-am găsit încercând să se ajute unul pe celălalt. Bunicul imobilizat la pat, bunica abia revenindu-și după grave probleme de sănătate. Ea căzuse lângă pat și nu se mai putea ridica, iar el o trăgea de mână încercând să o ajute.

Port cu mine amintirea durerii pe care a simțit-o bunica atunci când a aflat că a murit bunicul și toată suferința ei din anii tinereții.

De la bunica am învățat că o femeie trebuie să fie puternică, să se descurce singură, am învățat ce e demnitatea și onestitatea.

Nu cred în teoria că femeile trebuie să tacă sau să vorbească puțin. Cred mai degrabă în bărbatul care știe să asculte și care se bucură să aibă alături o femeie deșteaptă. Asta am învățat de la bunicii mei. Am învățat că uneori femeile și bărbații pot face schimb de roluri în familie… am învățat ce e o familie.

Pentru mulți au părut insensibili (așa cum poate par și eu uneori) pentru că nu și arătau în văzul lumii sentimentele, pentru că erau duri și reci. De la ei am învățat să simt înainte de orice, totuși. Au fost duri pentru că viața a fost dură cu ei. Au fost reci pentru că aveau atât de multă iubire încât ardea și trebuia să fie răcită cumva.

Mi-e tare, tare dor să îi mai ascult vorbind lângă sobă. Ș-acum văd exact momentul în care într-o zi de vară în care ploaia s-a transformat în piatră bunica a plecat pe câmp cu o umbrelă să îl aducă pe bunicul acasă. Îmi amintesc că mama i-a zis să aștepte, să nu plece prin piatra aia pentru că el sigur se va adăposti pe undeva, dar ea nu ar avea unde. A refuzat. O aud și azi spunând: „Nu pot eu să stau în casă și el… cine știe unde o sta”.

Am învățat ce e devotamentul de la ei.

Mi-e dor. Tare dor.

Așa că eu în loc de Ziua Îndrăgostiților sărbătoresc anii frumoși de căsătorie ai bunicilor mei… chiar dacă ei nu mai sunt aici.

Sursa foto

Ianuarie 25, 2013

Cafea cu noi

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 7:29 pm

Mă bucur să văd tot mai mulți oameni care ies în oraș singuri la o cafea, la un prânz. Au fie un carnețel, fie un laptop cu ei. Beau o cafea și lucrează ceva, beau o cafea și își organizează ziua. Poate că asta ar trebui să intre în practica noastră și să devină o cultură. Acum ceva timp auzeam replici de genul: „uită-te la ăla, stă singur acolo”. 

Poate că e timpul să înțelegem că oamenii care ies singuri la cafea nu sunt nici fără prieteni, nici fără casă, nici fără conexiune la internet acasă și nici nu au atât de mult timp liber încât să nu aibă ce face cu el. Pur și simplu găsesc din când în când timp pentru a sta cu ei. 

Și se dovedește uneori că acele conversații pe care le purtăm cu noi la cafea sunt mai productive decât ieșirile în grup.

 

Noiembrie 19, 2012

Stația

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 10:44 am

Se spune că uneori trebuie să acceptăm să rămânem la loc sau să creștem cu pași mici pentru că acea etapă din viața nostră e doar o stație, o stație până plecăm mai departe. Am spus că e o stație acum 3 ani. Anul ăsta m-am mutat în altă stație. Dar e pentru prima oară când mă simt blocată, nu mai am unde să plec de aici, nu am unde să mă duc. M-am blocat.

Și m-am atașat de oameni și mă simt prinsă. Simt că îi voi dezamăgi și simt că am nevoie de ei și ei au nevoie de mine. M-am atașat și încep să mă atașez din ce în ce mai mult. Simt că dacă plec acum o să dezamăgesc și nu vreau asta. Oricum simt că nu am unde să plec. Și cu toate astea… nu mai am răbdare, cu toate astea mă simt prinsă aici și nu mă simt deloc fericită. M-am abătut de la ceea ce vroiam să fac și asta nu pentru că nu aș fi avut vise, nu pentru că nu aș fi avut potențial ci pentru că am fost irațională.

Dacă tu ești decizia pentru care am rămas atunci tot vei fi și decizia pentru care plec.

Noiembrie 18, 2012

Comunicarea online. Fake a :)!

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 5:55 pm

Oricât aș aprecia beneficiile comunicării online nu pot să nu am momente în care să nu spun că o urăsc. A transformat radical comunicarea dintre indivizi. În fiecare zi am șocul discrepanțelor dintre modul în care discut cu un om în online și modul în care e în viața de zi cu zi.

Și devine obositor. Poate că atunci când citim un mesaj de la cineva în online îl citim cu tonul și perspectiva noastră. Poate că interpretăm ce scrie celălalt în funcție de sentimentele pe care le avem față de persoana respectivă, poate că interpretăm în funcție de starea noastră de spirit.

Urăsc emoticoanele. Niciodată n-or să arate ce simte celălalt cu adevărat. Multe din zâmbetele noastre, multe din râsetele noastre sunt de fapt doar simple semne de pe tastatură pentru că rareori avem starea pe care o tastăm.

Noiembrie 17, 2012

Unde au dispărut toți oamenii singuri?

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 8:08 pm

Zilele de weekend în oraș sunt ale oamenilor cu relații, cu familii.  Am coborât din autobuz și nici n-am apucat să fac câțiva pași că am simțit cum din toate colțurile trotuarului apăreau părinți cu copii care aveau baloane de la nu știu ce fast-food, cupluri care aveau discuții siropoase și puerile, bătrâni ținându-se de mână, familii fericite ieșite la cumpărături. La trecerea de pietoni auzeam povești intercalate despre planuri de vacanță în familie, escapade romantice, planuri de nuntă, programul copilului pentru săptămâna următoare.

E un  disconfort să te trezești într-o aglomerație de tipul ăsta. Te simți stingher. M-am uitat mai bine în jur. Trebuia să mai fie vreunul rătăcit ca mine care a ieșit la vreo plimbare, care avea vreo treabă în oraș, care trebuia să ajungă undeva și era grăbit și epuizat. Dar nu era nimeni. Nimeni. M-am uitat peste stradă, am căutat cu privirea pe celălalt bulevard. O doamnă grăbită încerca să își facă loc printre părinții care tocmai își scoteau copilașii de la Mc și KFC. Apoi, un tânăr vorbea la telefon… probabil aștepta pe cineva. În rest niciun rătăcit singur ca mine. Între timp nu mai auzeam nicio poveste, se făcuse verde de ceva timp și toți tranversau…

Nu îmi amintesc dacă a fost mereu așa, azi poate am ridicat eu privirea din trotuar și din telefon și nu a fost cea mai bună decizie. Dar m-am simțit brusc singură, aveam sentimentul că văd o poză rotindu-se, o poză cu familii, cupluri și copii. O poză în care nu era niciun om singur. Părea că toți au un scop, părea că toți au pe cineva, părea că nimeni nu e singur…

Mai târziu șocul s-a transformat în depresie și depresia într-o migrenă pe care nu o mai pot controla. Poate că am nevoie de mai mult somn… și weekendul viitor sper să îmi amintească cineva să nu mai ies din casă.

Iunie 23, 2012

Amintiri cu bunica

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:16 pm

Întotdeauna mi-a fost frică de ploaie. Nu de ploaie în sine îmi era frică, ci de tunete, fulgere, vijelii. Întotdeauna bunica îmi spunea că e bine să plouă, că e ca atunci când plângi: se curăță tot. Seara asta pare identică cu cea de acum fix doi. Mi-aduc aminte că mă așezasem lângă bunica în pat și tresăream la fiecare tunet, iar mâna ei mă liniștea aranjându-mi părul. „ De ce ți-e frică?”. Nu știam să îi răspund. Acum știu. Nu cred că îmi era frică de ploaie, îmi era frică de o seară ca asta în care nu mai are cine să îmi mângâie părul, să mă liniștească.

Era ultima noapte în care mai am avut-o. N-am știut că vocea ei îmi poate lipsi atât, n-am știut că poveștile ei n-o să mai le aud de la nimeni și toată blândețea și liniștea ei… Iar ăștia doi ani îmi par o eternitate, și când te gândești că mai e o viață până ne întâlnim din nou.

Toate lucrurile se repetă, au o ciclicitate anume. Dar până nu trăim momente marcante nu suntem capabili să ne amintim nimic ce ar semăna. Acum fix doi ani se pregătea să plouă, undeva în România.

Ploaia îmi amintește de bunica, iar azi mai mult ca oricând. Și cred că plouă cu picuri de zâmbete de ale bunicii. Astă mă liniștește.

 

Iunie 21, 2012

Suntem povești

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 2:38 pm

There’s no starting over. No matter where you go, your past is following you.

Suntem povești, ăsta-i adevărul. Suntem suma tuturor amintirilor, oamenilor pe care i-am întâlnit în viață, oamenilor pe care i-am iubit și oamenilor care ne-au rănit. Nu putem fi luați separat de toate astea. Cei care încearcă să se deghizeze în ‘doar ei’ ne par falși.

Frumusețea noastră constă în slăbiciunea noastră. Iar slăbiciune e trecutul. Și ca orice frumusețe trebuie să știi să o pui în valoare. Nu spun că e ușor, dar vom fi mereu răniți de propriile noastre acte, de trădările altora, de minciunile lor, de invidiile lor, de nepăsare și poate d-asta e mai simplu să dăm drumul măștii de putere. Să lăsăm vocea mai blândă, să ne lăsăm coatele neascuțite pentru că toți avem vulnerabilități, iar a le ascunde e ca și cum te-ai ascunde pe tine.

Îmi place să citesc poveștile oamenilor din zâmbetele lor, din lacrimile lor, din cuvintele lor nespuse, din muzica pe care o ascultă, din riduri, din gesturi. Nimeni nu îți va povesti vreodată ce l-a durut cel mai mult, îți va spune frânturi, dar tot ce suntem e povestea.

Iar partea cea mai judecată e macanismul de supraviețuire. Ne judecăm între noi uitând că și noi suntem tot acolo, doar că diferit. Mecanismul de supraviețuire e fumatul excesiv, alcoolul, refugiul în lumea virtuală, refugiul în pasiunile noastre, în limbaj accentuat și lipsă de uman, comportament brutal. Dar tot ce auzi e: ‘ uite-l și pe ăla de bețiv e ‘, ‘uite-o și pe aia ce panaramă e’, ‘ ăla fumează țigară după țigară’, ‘ăla doarme cu netul deschis’, ‘ăla încă mai crede că poate face ceva cu pasiunea x’, ‘ăla nu are nimic uman în el’.

Când mă machiez nu îmi acopăr niciodată cearcănele și îmi las ridurile de la ochi libere. N-au legătură cu ritualurile de frumusețe, au legătură cu poveștile noastre.

Îți respect povestea, respect-o și tu pe a mea!

Iunie 20, 2012

Seasons

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 8:22 pm
era decembrie și urme de frunze de nea pe buze
era noiembrie și gânduri nebune de ploaie
era octombrie și s-a născut cineva undeva în Africa
era septembrie și pescarușii își scuturau neaua verii pe mâna ta bronzată amintindu-ți de vântul din Vamă

era august și cuptor și te-ai reîndrăgostit de tine

era iulie și dormea o albină pe urechea ta stângă

era iunie… și zbura gându ți la vacanța aia mare din copilărie

era mai… și miros de tei

era aprilie și Pastele încă nu venise

era martie și… dormea ghiocelul pe cârpa de naftalină

era februarie.. peste o lună primești/dai un mărțișor

era ianuarie și timpul începea….

 

Iunie 5, 2012

La oraș supraviețuim, în natură viețuim

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 3:51 pm

La primul interviu pe care l-am luat pe vreme când nu eram nici măcar studentă la jurnalism mi s-a spus că: ‘ în oraș se supraviețuiește, iar în natură să viețuiește’.  Pe vremea aia cafelele erau mai dulci, timpul mai lung, vacanțele încă se încadrau în sintagma ‘vacanța mare’, bunica încă era acolo să mă ia în brațe, iar bunicul încă îmi spunea că ‘mă iubește până la cer și înapoi de o mie de ori’.

Azi am înțeles că nu mai viețuiesc, ci supraviețuiesc. La fel cum fac și cei 30-40 de oameni cu care vorbesc zilnic, la fel cum fac și restul sutelor de oameni cu care mă intersectez pe stradă, în autobuz, în metrou, în intersecții sau în statusuri virtuale pe Facebook.

Când văd câte o poză autentică de la țară pe net mă opresc să respir și secunda aia pare o veșnicie, iar respirație mi se pare că ajunge până în adâncul sufletului unde păstrez cutiuța cu amintiri din copilărie. Dar mă trezește repede un claxon, un sms, un apel pe telefon ori un email Azi suntem închiși în orizontul înălțimii autobuzelor, gândim în termeni de deadline-uri.

Îmi e dor de mirosul de iarbă proaspăt cosită, de învățăturile bunicii, de sunetul ploii la țară, de  cum se auzea numele meu rostit doar Oana, de bucuria bunicului când îi aduceam nuga la cornet.

Probabil o să întorc cândva să mai viețuiesc, dar niciodată când o voi mai striga pe bunica din grădină ‘mamaie Ninică’ n-o să-mi mai răspundă nimeni, iar viețuierea va fi mai scurtă pentru că am o supraviețuire de dus… într-un loc în care oamenii sunt mulți, dar atât de puțini de fapt. Fiecare e izolat în povestea lui proprie pe care o duce mai departe fără să se dea de gol, fiindcă tot la oraș am învățat că poveștile noastre devin vulnerabilități atunci când ceilalți dau din coate suficient de tare încât să te dărâme.

foto

Mai 26, 2012

Ce a rămas după 3 ani de 2 facultăți

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 4:18 pm

Abia dupa ce am ascultat si la a doua Ceremonie de Absolvire imnul Gaudeamus la final am înțeles că s-au terminat cei 3 ani de facultate, cei trei ani de două facultăți.

Ce a rămas în urmă? Aș putea traduce prin 3 cuvinte: amintiri, temeri și siguranță.

Au rămas multe amintiri. Unele frumoase, altele cu urme dezamăgire, au rămas amintiri cu oameni calzi, frumoși, binevoitori, ipocriți, răi, plini de ură sau pur și simplu plini de suficiență și dispuși la compromisuri.

Facultatea îți lasă siguranța că în mod clar ești bun la ceva și că ai devenit un om nou care înțelege lumea mai bine și, poate, mai profund.

Facultatea îți lasă și temerile că în societatea modernă, cum ne place să o numim, nu se poate altfel decât dacă ești tupeist, dacă știi să-i  minți pe ceilalți cu zâmbetul pe buze, să-i trădezi ținându-i de mână, să-i vinzi cu proprii lor bani.

Facultatea îți dă și un confort: ești ca într-un cerc, dacă vrei să ai un job e ok, dacă nu, e iarăși ok, dar cercul ăla te ține închis acolo și ești cumva în siguranță. Odată cu absolvirea cercul se deschide și dacă te duci spre un master poți să mai rămâi puțin în el, dacă nu… ajungi în frumoasa societate modernă.

În anii ăștia știu că am dezamăgit și am fost dezamăgită mai mult decât în ceilalți 18 ani de viață. În anii ăștia am pierdut oameni dragi, am câștigat clipe frumoase lângă oameni grozavi, am fost trădată și mințită, am mințit și am rănit.

Dar… întotdeauna sfârșiturile sunt noi începuturi.

Cu tot dragul le mulțumesc profesorilor ale căror povești de viață, îndrumări și  credințe m-au transformat din elevă de liceu în absolventă de facultate, le mulțumesc și colegilor mei. Fără de toți acești oameni n-aș fi fost persoana care sunt acum: poate mai rea, poate mai bună, dar tot lor li se datorează. Acum sunt un om mai matur, mai puternic. Un om care azi știe că nimic nu e prea greu, că se poate cumva, trebuie doar să crezi, să muncești și să îți urmezi drumul, ținându-te bine pe picioare chiar și atunci când coatele celorlalți te lovesc puternic.

Cu mulțumiri, cu amintiri, cu tot dragul din lume,

Succes în toate!

« Pagina anterioarăPagina următoare »

Blog la WordPress.com.