Ioanaconstantin's Blog

Iunie 10, 2013

Trecut.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:35 pm

Să-ți amintești de zile de trecut. Să te întristezi și să zâmbești. Iar zâmbetul tău așezat pe fața obosită să fie poza zilei. Ăsta e unul dintre sentimentele cele mai frumoase pe care le poți trăi în vremuri în care nu te mai regăsești.

În trecut ne regăsim cel mai puternic. În trecut suntem în siguranță. În trecut găsim ambiție. În trecut găsim oameni. În trecut e tot viitorul nostru. Zâmbetul e certitudinea.

Anunțuri

Iunie 7, 2013

Castele de nisip

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 2:38 pm

castele de nisip

 

 

sursa foto

Când eram mici construiam castele din nisip și aveam puterea să acceptăm că ele se dărâmau în urma noastră. Cu anii am început să ne agățăm de tot ceea ce începem să construim. Ne vine greu să lăsăm în urma noastră relații, locuri de muncă, cămine, prietenii, locuri și oameni la modul general.

Nu mai avem nici abilitatea și nici disponibilitatea pe care o aveam în copilărie. Avem sentimentul că nu mai avem timp. Avem impresia că dacă ne luăm jucăriile și plecăm lăsăm în urmă o construcție pentru care am pierdut ani din viață și energie. De fapt, cred că ceea ce demonstrează faptul că suntem puternici este tocmai gestul de a renunța la ceva. Ne ținem cu putere de frânghii pe jumătate rupte. Ne pasă mai mult decât oricând de cum arată „castelul nostru de nisip”.

Nu spune nimeni că-i ușor să renunți la ceea ce ai construit, nu spune nimeni că procesul de renunțare e ușor. Dar cred că ar trebui să reconsiderăm locurile de care ne agățăm. Nu poți rămâne la nesfârșit prins într-un loc care nu te mai crește, într-un loc care nu îți mai aduce valoare.

 

 

 

Iunie 5, 2013

Scrisori fără emoticoane.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 5:52 pm

scrisoare

Diminețile nu mai au aura copilăriei. Nu mai au nici gust, nici miros. Diminețile noastre sunt formate acum din tot felul de aplicații pe care dezvoltarea tehnologică ni le servește la cafeaua de dimineață. Momentul în care ai oprit alarma de la telefonul mobil coincide cu momentul în care aplicația de Facebook te anunță că ai 5 notificări, aplicația de email îți spune că ai 10 emailuri noi și mai găsești probabil și un apel ratat. Și cum ai modificat starea de pe silențios pe general începe stresul. Dacă ai deschis emailul cred că deja nu mai putem vorbi de o dimineață normală.

Pe stradă, în autobuz, la cafenea, la masă, la job, la școală… peste tot oamenii sunt prinși cu toată ființa lor în tablete și telefoane. Deja nu mai ieși la masă cu prietenul/a, colegul/colega ci ieși la masă și cu telefonul celuilalt conectat la n aplicații.

Suntem atât de prinși în tot felul de taskuri încât rareori ne amintim să trăim. De multe ori doar starea de leșin ne aduce aminte să mâncăm, doar mama care sună de la țară (probabil chinuindu-se să te găsească în lista de contacte și butonând precum o băbuță) îți mai amintește că ar trebui să mănânci și te întreabă cum ai dormit. Și îi răspunzi că toate-s bune, că ai mâncat, că ești îmbrăcat adecvat, că ai umbrelă la tine și că ai dormit muult. Te simte în glas și îți spune un „bine” cu jumate de gură. Un „bine” pe care oricum nu-l auzi pentru că în același timp cineva ți-a scris pe Facebook și ești grăbit să verifici cine.

Știți, uneori îmi e dor de vremurile când stăteam pe mess și un status cu DND era suficient să ai o seară liniștită. Poate doar prietenii apropiați îți scriau și poate că erau chiar interesați să afle ce mai faci. Acum, pe Facebook, scriem ca și când celălalt ar avea disponibilitate. Scriem la orice oră, despre orice, presupunând orice. Nu doar că trăim și simțim pe baza unor emoticoane, dar am ajuns și la un nivel al bun simțului foarte scăzut.

Cumva online-ul ne dă senzația că nu suntem singuri. Timpul zboară repede, se face miezul nopții.. îți amintești că mai ai ceva de rezolvat și stingi calculatorul pe la 2.00. Dar dacă ai închide laptopul și nici nu ți-ai mai verifica aplicațiile te-ai mai simți așa de înconjurat de oameni? Ai mai simți că nu ești singur? Ți-ar mai ajunge, ca în vremea liceului, doar o carte pe care să o citești pe nerăsuflate până la 4 dimineața?

Cum te mai întoci în lumea reală după ce ai fost conectat atâta vreme la oameni care ți-au zâmbit pe internet? Cum mai faci diferența între un zâmbet și un 🙂 ?

Și cât de dor îmi e de scrisorile de la bunica. Și ce frumos comunicam așa pe vremea când eram un copil rătăcit în București, venit de la țară, obișnuit cu oamenii simpli. Fără telefon, fără internet. Doar cu o colecție de scrisorele de la bunici.

Și… ce frumos ar arăta o zi în care să nu mai există email, facebook și chiar telefon. Ce frumoasă ar părea o scrisoare…

p.s.: de câte ori te-ai întrerupt din cititul acestui text pentru că aveai o notificare pe Facebook?:)

sursa foto

Mai 27, 2013

Sistemul ca puzzle. Educația și schimbarea.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:42 pm

education

Nu cred în lupta cu sistemul, nu cred nici că poți schimba mentalități, percepții și comportamente peste noapte. Dar cred cu tărie în faptul că poți schimba oamenii câte puțin în fiecare zi. Cred că cel mai potrivit loc din care să începi schimbarea e sistemul educațional.

Am observat că în general în relația dintre profesori și studenți mereu una dintre părți cedează tentației „merge și așa, oricum nu putem schimba sistemul”. În fapt, nu sistemul îl schimbi ci oamenii cu care lucrezi. Și cu fiecare generație schimbi o bucățică din puzzle, o bucățică din sistem.

Sistemul e ca un puzzle. Unul în care piesele au fost puse greșit. Noi suntem cumva în mișcare în interiorul și în exteriorul lui. Dar doar privim. Mai încearcă din când în când câte unul să tragă de vreo piesă și se trezește cu ea în cap.

Observ uneori disperarea în rândul studenților, nevoia de ajutor, privirile lor curioase, întrebările care tot vin și îi lasă fără respirație. Nu-i vina lor întotdeauna că nu au suficiente cunoștințe.

Puteți să spuneți că sunt naivă și că visez, dar eu cred în oameni. Cred că prin puterea exemplului poți schimba oamenii  chiar și atunci când se află pe un drum greșit. Nu cred în coerciție. Cred în motivare. Nu cred în discriminarea pozitivă, dar probabil că ea trebuie aplicată atunci când încerci să motivezi oameni care nu mai văd nimic bun la capătul drumului.

Astăzi am înțeles de ce am ales să rămân într-un loc din care mulți au fugit, într-un loc pe care unii îl blamează și într-un loc pentru care alții se luptă. Am rămas pentru că eu cred în schimbare. Cred în oameni. Și ăsta e cel mai puternic argument pe care îl poți avea.

Și vreau ca piesele de puzzle să se miște, să se așeze firesc. Cred într-un puzzle animație. Cred că dacă investești în elev, în student, în masterand, în educație în general obții o societate mai echilibrată, mai inteligentă și mai competitivă.

Sursa foto

Noiembrie 17, 2012

Unde au dispărut toți oamenii singuri?

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 8:08 pm

Zilele de weekend în oraș sunt ale oamenilor cu relații, cu familii.  Am coborât din autobuz și nici n-am apucat să fac câțiva pași că am simțit cum din toate colțurile trotuarului apăreau părinți cu copii care aveau baloane de la nu știu ce fast-food, cupluri care aveau discuții siropoase și puerile, bătrâni ținându-se de mână, familii fericite ieșite la cumpărături. La trecerea de pietoni auzeam povești intercalate despre planuri de vacanță în familie, escapade romantice, planuri de nuntă, programul copilului pentru săptămâna următoare.

E un  disconfort să te trezești într-o aglomerație de tipul ăsta. Te simți stingher. M-am uitat mai bine în jur. Trebuia să mai fie vreunul rătăcit ca mine care a ieșit la vreo plimbare, care avea vreo treabă în oraș, care trebuia să ajungă undeva și era grăbit și epuizat. Dar nu era nimeni. Nimeni. M-am uitat peste stradă, am căutat cu privirea pe celălalt bulevard. O doamnă grăbită încerca să își facă loc printre părinții care tocmai își scoteau copilașii de la Mc și KFC. Apoi, un tânăr vorbea la telefon… probabil aștepta pe cineva. În rest niciun rătăcit singur ca mine. Între timp nu mai auzeam nicio poveste, se făcuse verde de ceva timp și toți tranversau…

Nu îmi amintesc dacă a fost mereu așa, azi poate am ridicat eu privirea din trotuar și din telefon și nu a fost cea mai bună decizie. Dar m-am simțit brusc singură, aveam sentimentul că văd o poză rotindu-se, o poză cu familii, cupluri și copii. O poză în care nu era niciun om singur. Părea că toți au un scop, părea că toți au pe cineva, părea că nimeni nu e singur…

Mai târziu șocul s-a transformat în depresie și depresia într-o migrenă pe care nu o mai pot controla. Poate că am nevoie de mai mult somn… și weekendul viitor sper să îmi amintească cineva să nu mai ies din casă.

Iunie 23, 2012

Amintiri cu bunica

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:16 pm

Întotdeauna mi-a fost frică de ploaie. Nu de ploaie în sine îmi era frică, ci de tunete, fulgere, vijelii. Întotdeauna bunica îmi spunea că e bine să plouă, că e ca atunci când plângi: se curăță tot. Seara asta pare identică cu cea de acum fix doi. Mi-aduc aminte că mă așezasem lângă bunica în pat și tresăream la fiecare tunet, iar mâna ei mă liniștea aranjându-mi părul. „ De ce ți-e frică?”. Nu știam să îi răspund. Acum știu. Nu cred că îmi era frică de ploaie, îmi era frică de o seară ca asta în care nu mai are cine să îmi mângâie părul, să mă liniștească.

Era ultima noapte în care mai am avut-o. N-am știut că vocea ei îmi poate lipsi atât, n-am știut că poveștile ei n-o să mai le aud de la nimeni și toată blândețea și liniștea ei… Iar ăștia doi ani îmi par o eternitate, și când te gândești că mai e o viață până ne întâlnim din nou.

Toate lucrurile se repetă, au o ciclicitate anume. Dar până nu trăim momente marcante nu suntem capabili să ne amintim nimic ce ar semăna. Acum fix doi ani se pregătea să plouă, undeva în România.

Ploaia îmi amintește de bunica, iar azi mai mult ca oricând. Și cred că plouă cu picuri de zâmbete de ale bunicii. Astă mă liniștește.

 

Iunie 21, 2012

Suntem povești

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 2:38 pm

There’s no starting over. No matter where you go, your past is following you.

Suntem povești, ăsta-i adevărul. Suntem suma tuturor amintirilor, oamenilor pe care i-am întâlnit în viață, oamenilor pe care i-am iubit și oamenilor care ne-au rănit. Nu putem fi luați separat de toate astea. Cei care încearcă să se deghizeze în ‘doar ei’ ne par falși.

Frumusețea noastră constă în slăbiciunea noastră. Iar slăbiciune e trecutul. Și ca orice frumusețe trebuie să știi să o pui în valoare. Nu spun că e ușor, dar vom fi mereu răniți de propriile noastre acte, de trădările altora, de minciunile lor, de invidiile lor, de nepăsare și poate d-asta e mai simplu să dăm drumul măștii de putere. Să lăsăm vocea mai blândă, să ne lăsăm coatele neascuțite pentru că toți avem vulnerabilități, iar a le ascunde e ca și cum te-ai ascunde pe tine.

Îmi place să citesc poveștile oamenilor din zâmbetele lor, din lacrimile lor, din cuvintele lor nespuse, din muzica pe care o ascultă, din riduri, din gesturi. Nimeni nu îți va povesti vreodată ce l-a durut cel mai mult, îți va spune frânturi, dar tot ce suntem e povestea.

Iar partea cea mai judecată e macanismul de supraviețuire. Ne judecăm între noi uitând că și noi suntem tot acolo, doar că diferit. Mecanismul de supraviețuire e fumatul excesiv, alcoolul, refugiul în lumea virtuală, refugiul în pasiunile noastre, în limbaj accentuat și lipsă de uman, comportament brutal. Dar tot ce auzi e: ‘ uite-l și pe ăla de bețiv e ‘, ‘uite-o și pe aia ce panaramă e’, ‘ ăla fumează țigară după țigară’, ‘ăla doarme cu netul deschis’, ‘ăla încă mai crede că poate face ceva cu pasiunea x’, ‘ăla nu are nimic uman în el’.

Când mă machiez nu îmi acopăr niciodată cearcănele și îmi las ridurile de la ochi libere. N-au legătură cu ritualurile de frumusețe, au legătură cu poveștile noastre.

Îți respect povestea, respect-o și tu pe a mea!

Iunie 5, 2012

La oraș supraviețuim, în natură viețuim

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 3:51 pm

La primul interviu pe care l-am luat pe vreme când nu eram nici măcar studentă la jurnalism mi s-a spus că: ‘ în oraș se supraviețuiește, iar în natură să viețuiește’.  Pe vremea aia cafelele erau mai dulci, timpul mai lung, vacanțele încă se încadrau în sintagma ‘vacanța mare’, bunica încă era acolo să mă ia în brațe, iar bunicul încă îmi spunea că ‘mă iubește până la cer și înapoi de o mie de ori’.

Azi am înțeles că nu mai viețuiesc, ci supraviețuiesc. La fel cum fac și cei 30-40 de oameni cu care vorbesc zilnic, la fel cum fac și restul sutelor de oameni cu care mă intersectez pe stradă, în autobuz, în metrou, în intersecții sau în statusuri virtuale pe Facebook.

Când văd câte o poză autentică de la țară pe net mă opresc să respir și secunda aia pare o veșnicie, iar respirație mi se pare că ajunge până în adâncul sufletului unde păstrez cutiuța cu amintiri din copilărie. Dar mă trezește repede un claxon, un sms, un apel pe telefon ori un email Azi suntem închiși în orizontul înălțimii autobuzelor, gândim în termeni de deadline-uri.

Îmi e dor de mirosul de iarbă proaspăt cosită, de învățăturile bunicii, de sunetul ploii la țară, de  cum se auzea numele meu rostit doar Oana, de bucuria bunicului când îi aduceam nuga la cornet.

Probabil o să întorc cândva să mai viețuiesc, dar niciodată când o voi mai striga pe bunica din grădină ‘mamaie Ninică’ n-o să-mi mai răspundă nimeni, iar viețuierea va fi mai scurtă pentru că am o supraviețuire de dus… într-un loc în care oamenii sunt mulți, dar atât de puțini de fapt. Fiecare e izolat în povestea lui proprie pe care o duce mai departe fără să se dea de gol, fiindcă tot la oraș am învățat că poveștile noastre devin vulnerabilități atunci când ceilalți dau din coate suficient de tare încât să te dărâme.

foto

Mai 26, 2012

Ce a rămas după 3 ani de 2 facultăți

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 4:18 pm

Abia dupa ce am ascultat si la a doua Ceremonie de Absolvire imnul Gaudeamus la final am înțeles că s-au terminat cei 3 ani de facultate, cei trei ani de două facultăți.

Ce a rămas în urmă? Aș putea traduce prin 3 cuvinte: amintiri, temeri și siguranță.

Au rămas multe amintiri. Unele frumoase, altele cu urme dezamăgire, au rămas amintiri cu oameni calzi, frumoși, binevoitori, ipocriți, răi, plini de ură sau pur și simplu plini de suficiență și dispuși la compromisuri.

Facultatea îți lasă siguranța că în mod clar ești bun la ceva și că ai devenit un om nou care înțelege lumea mai bine și, poate, mai profund.

Facultatea îți lasă și temerile că în societatea modernă, cum ne place să o numim, nu se poate altfel decât dacă ești tupeist, dacă știi să-i  minți pe ceilalți cu zâmbetul pe buze, să-i trădezi ținându-i de mână, să-i vinzi cu proprii lor bani.

Facultatea îți dă și un confort: ești ca într-un cerc, dacă vrei să ai un job e ok, dacă nu, e iarăși ok, dar cercul ăla te ține închis acolo și ești cumva în siguranță. Odată cu absolvirea cercul se deschide și dacă te duci spre un master poți să mai rămâi puțin în el, dacă nu… ajungi în frumoasa societate modernă.

În anii ăștia știu că am dezamăgit și am fost dezamăgită mai mult decât în ceilalți 18 ani de viață. În anii ăștia am pierdut oameni dragi, am câștigat clipe frumoase lângă oameni grozavi, am fost trădată și mințită, am mințit și am rănit.

Dar… întotdeauna sfârșiturile sunt noi începuturi.

Cu tot dragul le mulțumesc profesorilor ale căror povești de viață, îndrumări și  credințe m-au transformat din elevă de liceu în absolventă de facultate, le mulțumesc și colegilor mei. Fără de toți acești oameni n-aș fi fost persoana care sunt acum: poate mai rea, poate mai bună, dar tot lor li se datorează. Acum sunt un om mai matur, mai puternic. Un om care azi știe că nimic nu e prea greu, că se poate cumva, trebuie doar să crezi, să muncești și să îți urmezi drumul, ținându-te bine pe picioare chiar și atunci când coatele celorlalți te lovesc puternic.

Cu mulțumiri, cu amintiri, cu tot dragul din lume,

Succes în toate!

Mai 1, 2012

Keep going

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 6:26 pm

“As we drive along this road called life, occasionally a gal will find herself a little lost. And when that happens, I guess she has to let go of the coulda, shoulda, woulda, buckle up and just keep going.”

(Sarah Jessica Parker)

M-am născut ambițioasă, sau cum ar spune unii puternică. Am vrut de multe ori să renunț la diverse, dar niciodată n-am putut din simplul motiv că mi se părea că mă învingeam singură pe mine.

Zilele astea mai mult ca niciodată vorbesc despre trecut, poate pentru că închei un ciclu frumos din viața mea. Și mă gândesc serios de ce am continuat de fiecare dată când aș fi putut strânge tot și m-aș fi putut ridica pur și simplu.

Chiar dacă am lăsat oameni și lucruri în urmă, tot nu am renunțat să mai cred. N-am renunțat să mai cred nici în iubirile pe care le-am lăsat în urmă.  Cred că trebuie, ca și în gimnastică, să repeți totul până la durere, că trebuie să dai totul în orice moment, nu merge cu jumătăți de măsură, nu merge cu bucăți din tine ci pur și simplu totul sau nimic.

De unde îți vine puterea când te simți jos, de unde tăria de a spune că mai continui puțin chiar dacă e ultimul lucru pe care îl faci?

Rămâne totuși o întrebare: Merită?

Sursa foto

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.