Ioanaconstantin's Blog

Iunie 10, 2013

Trecut.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:35 pm

Să-ți amintești de zile de trecut. Să te întristezi și să zâmbești. Iar zâmbetul tău așezat pe fața obosită să fie poza zilei. Ăsta e unul dintre sentimentele cele mai frumoase pe care le poți trăi în vremuri în care nu te mai regăsești.

În trecut ne regăsim cel mai puternic. În trecut suntem în siguranță. În trecut găsim ambiție. În trecut găsim oameni. În trecut e tot viitorul nostru. Zâmbetul e certitudinea.

Iunie 7, 2013

Castele de nisip

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 2:38 pm

castele de nisip

 

 

sursa foto

Când eram mici construiam castele din nisip și aveam puterea să acceptăm că ele se dărâmau în urma noastră. Cu anii am început să ne agățăm de tot ceea ce începem să construim. Ne vine greu să lăsăm în urma noastră relații, locuri de muncă, cămine, prietenii, locuri și oameni la modul general.

Nu mai avem nici abilitatea și nici disponibilitatea pe care o aveam în copilărie. Avem sentimentul că nu mai avem timp. Avem impresia că dacă ne luăm jucăriile și plecăm lăsăm în urmă o construcție pentru care am pierdut ani din viață și energie. De fapt, cred că ceea ce demonstrează faptul că suntem puternici este tocmai gestul de a renunța la ceva. Ne ținem cu putere de frânghii pe jumătate rupte. Ne pasă mai mult decât oricând de cum arată „castelul nostru de nisip”.

Nu spune nimeni că-i ușor să renunți la ceea ce ai construit, nu spune nimeni că procesul de renunțare e ușor. Dar cred că ar trebui să reconsiderăm locurile de care ne agățăm. Nu poți rămâne la nesfârșit prins într-un loc care nu te mai crește, într-un loc care nu îți mai aduce valoare.

 

 

 

Iunie 5, 2013

Scrisori fără emoticoane.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 5:52 pm

scrisoare

Diminețile nu mai au aura copilăriei. Nu mai au nici gust, nici miros. Diminețile noastre sunt formate acum din tot felul de aplicații pe care dezvoltarea tehnologică ni le servește la cafeaua de dimineață. Momentul în care ai oprit alarma de la telefonul mobil coincide cu momentul în care aplicația de Facebook te anunță că ai 5 notificări, aplicația de email îți spune că ai 10 emailuri noi și mai găsești probabil și un apel ratat. Și cum ai modificat starea de pe silențios pe general începe stresul. Dacă ai deschis emailul cred că deja nu mai putem vorbi de o dimineață normală.

Pe stradă, în autobuz, la cafenea, la masă, la job, la școală… peste tot oamenii sunt prinși cu toată ființa lor în tablete și telefoane. Deja nu mai ieși la masă cu prietenul/a, colegul/colega ci ieși la masă și cu telefonul celuilalt conectat la n aplicații.

Suntem atât de prinși în tot felul de taskuri încât rareori ne amintim să trăim. De multe ori doar starea de leșin ne aduce aminte să mâncăm, doar mama care sună de la țară (probabil chinuindu-se să te găsească în lista de contacte și butonând precum o băbuță) îți mai amintește că ar trebui să mănânci și te întreabă cum ai dormit. Și îi răspunzi că toate-s bune, că ai mâncat, că ești îmbrăcat adecvat, că ai umbrelă la tine și că ai dormit muult. Te simte în glas și îți spune un „bine” cu jumate de gură. Un „bine” pe care oricum nu-l auzi pentru că în același timp cineva ți-a scris pe Facebook și ești grăbit să verifici cine.

Știți, uneori îmi e dor de vremurile când stăteam pe mess și un status cu DND era suficient să ai o seară liniștită. Poate doar prietenii apropiați îți scriau și poate că erau chiar interesați să afle ce mai faci. Acum, pe Facebook, scriem ca și când celălalt ar avea disponibilitate. Scriem la orice oră, despre orice, presupunând orice. Nu doar că trăim și simțim pe baza unor emoticoane, dar am ajuns și la un nivel al bun simțului foarte scăzut.

Cumva online-ul ne dă senzația că nu suntem singuri. Timpul zboară repede, se face miezul nopții.. îți amintești că mai ai ceva de rezolvat și stingi calculatorul pe la 2.00. Dar dacă ai închide laptopul și nici nu ți-ai mai verifica aplicațiile te-ai mai simți așa de înconjurat de oameni? Ai mai simți că nu ești singur? Ți-ar mai ajunge, ca în vremea liceului, doar o carte pe care să o citești pe nerăsuflate până la 4 dimineața?

Cum te mai întoci în lumea reală după ce ai fost conectat atâta vreme la oameni care ți-au zâmbit pe internet? Cum mai faci diferența între un zâmbet și un 🙂 ?

Și cât de dor îmi e de scrisorile de la bunica. Și ce frumos comunicam așa pe vremea când eram un copil rătăcit în București, venit de la țară, obișnuit cu oamenii simpli. Fără telefon, fără internet. Doar cu o colecție de scrisorele de la bunici.

Și… ce frumos ar arăta o zi în care să nu mai există email, facebook și chiar telefon. Ce frumoasă ar părea o scrisoare…

p.s.: de câte ori te-ai întrerupt din cititul acestui text pentru că aveai o notificare pe Facebook?:)

sursa foto

Blog la WordPress.com.