Ioanaconstantin's Blog

Februarie 14, 2013

În loc de Valentine’s… 53.

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 2:26 pm

ghiocei

Pe măsuța mică din camera în care au trăit 49 de ani stă încă poza lor de la nuntă. E acolo pentru că am scos-o cândva din vreun album și am refuzat să o mai pun la loc. S-au căsătorit pe 14 februarie 1960, într-o zi de iarnă în care zăpada curgea nemilos peste rochia subțire a bunicii.

Oricât de comercial mi s-ar părea 14 februarie îl asociez cu imaginea bunicilor și brusc simt urme puternice de inocență, puritate. Am crescut lângă ei și am învățat despre ce înseamnă respectul într-o familie, am învățat despre ce înseamnă să iubești an după an, despre ce înseamnă grija față de cealălalt atunci când e bolnav.

Port cu mine amintirea unei zile din apusul relației lor când i-am găsit încercând să se ajute unul pe celălalt. Bunicul imobilizat la pat, bunica abia revenindu-și după grave probleme de sănătate. Ea căzuse lângă pat și nu se mai putea ridica, iar el o trăgea de mână încercând să o ajute.

Port cu mine amintirea durerii pe care a simțit-o bunica atunci când a aflat că a murit bunicul și toată suferința ei din anii tinereții.

De la bunica am învățat că o femeie trebuie să fie puternică, să se descurce singură, am învățat ce e demnitatea și onestitatea.

Nu cred în teoria că femeile trebuie să tacă sau să vorbească puțin. Cred mai degrabă în bărbatul care știe să asculte și care se bucură să aibă alături o femeie deșteaptă. Asta am învățat de la bunicii mei. Am învățat că uneori femeile și bărbații pot face schimb de roluri în familie… am învățat ce e o familie.

Pentru mulți au părut insensibili (așa cum poate par și eu uneori) pentru că nu și arătau în văzul lumii sentimentele, pentru că erau duri și reci. De la ei am învățat să simt înainte de orice, totuși. Au fost duri pentru că viața a fost dură cu ei. Au fost reci pentru că aveau atât de multă iubire încât ardea și trebuia să fie răcită cumva.

Mi-e tare, tare dor să îi mai ascult vorbind lângă sobă. Ș-acum văd exact momentul în care într-o zi de vară în care ploaia s-a transformat în piatră bunica a plecat pe câmp cu o umbrelă să îl aducă pe bunicul acasă. Îmi amintesc că mama i-a zis să aștepte, să nu plece prin piatra aia pentru că el sigur se va adăposti pe undeva, dar ea nu ar avea unde. A refuzat. O aud și azi spunând: „Nu pot eu să stau în casă și el… cine știe unde o sta”.

Am învățat ce e devotamentul de la ei.

Mi-e dor. Tare dor.

Așa că eu în loc de Ziua Îndrăgostiților sărbătoresc anii frumoși de căsătorie ai bunicilor mei… chiar dacă ei nu mai sunt aici.

Sursa foto

Blog la WordPress.com.