Ioanaconstantin's Blog

Noiembrie 19, 2012

Stația

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 10:44 am

Se spune că uneori trebuie să acceptăm să rămânem la loc sau să creștem cu pași mici pentru că acea etapă din viața nostră e doar o stație, o stație până plecăm mai departe. Am spus că e o stație acum 3 ani. Anul ăsta m-am mutat în altă stație. Dar e pentru prima oară când mă simt blocată, nu mai am unde să plec de aici, nu am unde să mă duc. M-am blocat.

Și m-am atașat de oameni și mă simt prinsă. Simt că îi voi dezamăgi și simt că am nevoie de ei și ei au nevoie de mine. M-am atașat și încep să mă atașez din ce în ce mai mult. Simt că dacă plec acum o să dezamăgesc și nu vreau asta. Oricum simt că nu am unde să plec. Și cu toate astea… nu mai am răbdare, cu toate astea mă simt prinsă aici și nu mă simt deloc fericită. M-am abătut de la ceea ce vroiam să fac și asta nu pentru că nu aș fi avut vise, nu pentru că nu aș fi avut potențial ci pentru că am fost irațională.

Dacă tu ești decizia pentru care am rămas atunci tot vei fi și decizia pentru care plec.

Noiembrie 18, 2012

Comunicarea online. Fake a :)!

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 5:55 pm

Oricât aș aprecia beneficiile comunicării online nu pot să nu am momente în care să nu spun că o urăsc. A transformat radical comunicarea dintre indivizi. În fiecare zi am șocul discrepanțelor dintre modul în care discut cu un om în online și modul în care e în viața de zi cu zi.

Și devine obositor. Poate că atunci când citim un mesaj de la cineva în online îl citim cu tonul și perspectiva noastră. Poate că interpretăm ce scrie celălalt în funcție de sentimentele pe care le avem față de persoana respectivă, poate că interpretăm în funcție de starea noastră de spirit.

Urăsc emoticoanele. Niciodată n-or să arate ce simte celălalt cu adevărat. Multe din zâmbetele noastre, multe din râsetele noastre sunt de fapt doar simple semne de pe tastatură pentru că rareori avem starea pe care o tastăm.

Noiembrie 17, 2012

Unde au dispărut toți oamenii singuri?

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 8:08 pm

Zilele de weekend în oraș sunt ale oamenilor cu relații, cu familii.  Am coborât din autobuz și nici n-am apucat să fac câțiva pași că am simțit cum din toate colțurile trotuarului apăreau părinți cu copii care aveau baloane de la nu știu ce fast-food, cupluri care aveau discuții siropoase și puerile, bătrâni ținându-se de mână, familii fericite ieșite la cumpărături. La trecerea de pietoni auzeam povești intercalate despre planuri de vacanță în familie, escapade romantice, planuri de nuntă, programul copilului pentru săptămâna următoare.

E un  disconfort să te trezești într-o aglomerație de tipul ăsta. Te simți stingher. M-am uitat mai bine în jur. Trebuia să mai fie vreunul rătăcit ca mine care a ieșit la vreo plimbare, care avea vreo treabă în oraș, care trebuia să ajungă undeva și era grăbit și epuizat. Dar nu era nimeni. Nimeni. M-am uitat peste stradă, am căutat cu privirea pe celălalt bulevard. O doamnă grăbită încerca să își facă loc printre părinții care tocmai își scoteau copilașii de la Mc și KFC. Apoi, un tânăr vorbea la telefon… probabil aștepta pe cineva. În rest niciun rătăcit singur ca mine. Între timp nu mai auzeam nicio poveste, se făcuse verde de ceva timp și toți tranversau…

Nu îmi amintesc dacă a fost mereu așa, azi poate am ridicat eu privirea din trotuar și din telefon și nu a fost cea mai bună decizie. Dar m-am simțit brusc singură, aveam sentimentul că văd o poză rotindu-se, o poză cu familii, cupluri și copii. O poză în care nu era niciun om singur. Părea că toți au un scop, părea că toți au pe cineva, părea că nimeni nu e singur…

Mai târziu șocul s-a transformat în depresie și depresia într-o migrenă pe care nu o mai pot controla. Poate că am nevoie de mai mult somn… și weekendul viitor sper să îmi amintească cineva să nu mai ies din casă.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.