Ioanaconstantin's Blog

Iunie 23, 2012

Amintiri cu bunica

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:16 pm

Întotdeauna mi-a fost frică de ploaie. Nu de ploaie în sine îmi era frică, ci de tunete, fulgere, vijelii. Întotdeauna bunica îmi spunea că e bine să plouă, că e ca atunci când plângi: se curăță tot. Seara asta pare identică cu cea de acum fix doi. Mi-aduc aminte că mă așezasem lângă bunica în pat și tresăream la fiecare tunet, iar mâna ei mă liniștea aranjându-mi părul. „ De ce ți-e frică?”. Nu știam să îi răspund. Acum știu. Nu cred că îmi era frică de ploaie, îmi era frică de o seară ca asta în care nu mai are cine să îmi mângâie părul, să mă liniștească.

Era ultima noapte în care mai am avut-o. N-am știut că vocea ei îmi poate lipsi atât, n-am știut că poveștile ei n-o să mai le aud de la nimeni și toată blândețea și liniștea ei… Iar ăștia doi ani îmi par o eternitate, și când te gândești că mai e o viață până ne întâlnim din nou.

Toate lucrurile se repetă, au o ciclicitate anume. Dar până nu trăim momente marcante nu suntem capabili să ne amintim nimic ce ar semăna. Acum fix doi ani se pregătea să plouă, undeva în România.

Ploaia îmi amintește de bunica, iar azi mai mult ca oricând. Și cred că plouă cu picuri de zâmbete de ale bunicii. Astă mă liniștește.

 

Iunie 21, 2012

Suntem povești

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 2:38 pm

There’s no starting over. No matter where you go, your past is following you.

Suntem povești, ăsta-i adevărul. Suntem suma tuturor amintirilor, oamenilor pe care i-am întâlnit în viață, oamenilor pe care i-am iubit și oamenilor care ne-au rănit. Nu putem fi luați separat de toate astea. Cei care încearcă să se deghizeze în ‘doar ei’ ne par falși.

Frumusețea noastră constă în slăbiciunea noastră. Iar slăbiciune e trecutul. Și ca orice frumusețe trebuie să știi să o pui în valoare. Nu spun că e ușor, dar vom fi mereu răniți de propriile noastre acte, de trădările altora, de minciunile lor, de invidiile lor, de nepăsare și poate d-asta e mai simplu să dăm drumul măștii de putere. Să lăsăm vocea mai blândă, să ne lăsăm coatele neascuțite pentru că toți avem vulnerabilități, iar a le ascunde e ca și cum te-ai ascunde pe tine.

Îmi place să citesc poveștile oamenilor din zâmbetele lor, din lacrimile lor, din cuvintele lor nespuse, din muzica pe care o ascultă, din riduri, din gesturi. Nimeni nu îți va povesti vreodată ce l-a durut cel mai mult, îți va spune frânturi, dar tot ce suntem e povestea.

Iar partea cea mai judecată e macanismul de supraviețuire. Ne judecăm între noi uitând că și noi suntem tot acolo, doar că diferit. Mecanismul de supraviețuire e fumatul excesiv, alcoolul, refugiul în lumea virtuală, refugiul în pasiunile noastre, în limbaj accentuat și lipsă de uman, comportament brutal. Dar tot ce auzi e: ‘ uite-l și pe ăla de bețiv e ‘, ‘uite-o și pe aia ce panaramă e’, ‘ ăla fumează țigară după țigară’, ‘ăla doarme cu netul deschis’, ‘ăla încă mai crede că poate face ceva cu pasiunea x’, ‘ăla nu are nimic uman în el’.

Când mă machiez nu îmi acopăr niciodată cearcănele și îmi las ridurile de la ochi libere. N-au legătură cu ritualurile de frumusețe, au legătură cu poveștile noastre.

Îți respect povestea, respect-o și tu pe a mea!

Iunie 20, 2012

Seasons

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 8:22 pm
era decembrie și urme de frunze de nea pe buze
era noiembrie și gânduri nebune de ploaie
era octombrie și s-a născut cineva undeva în Africa
era septembrie și pescarușii își scuturau neaua verii pe mâna ta bronzată amintindu-ți de vântul din Vamă

era august și cuptor și te-ai reîndrăgostit de tine

era iulie și dormea o albină pe urechea ta stângă

era iunie… și zbura gându ți la vacanța aia mare din copilărie

era mai… și miros de tei

era aprilie și Pastele încă nu venise

era martie și… dormea ghiocelul pe cârpa de naftalină

era februarie.. peste o lună primești/dai un mărțișor

era ianuarie și timpul începea….

 

Iunie 5, 2012

La oraș supraviețuim, în natură viețuim

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 3:51 pm

La primul interviu pe care l-am luat pe vreme când nu eram nici măcar studentă la jurnalism mi s-a spus că: ‘ în oraș se supraviețuiește, iar în natură să viețuiește’.  Pe vremea aia cafelele erau mai dulci, timpul mai lung, vacanțele încă se încadrau în sintagma ‘vacanța mare’, bunica încă era acolo să mă ia în brațe, iar bunicul încă îmi spunea că ‘mă iubește până la cer și înapoi de o mie de ori’.

Azi am înțeles că nu mai viețuiesc, ci supraviețuiesc. La fel cum fac și cei 30-40 de oameni cu care vorbesc zilnic, la fel cum fac și restul sutelor de oameni cu care mă intersectez pe stradă, în autobuz, în metrou, în intersecții sau în statusuri virtuale pe Facebook.

Când văd câte o poză autentică de la țară pe net mă opresc să respir și secunda aia pare o veșnicie, iar respirație mi se pare că ajunge până în adâncul sufletului unde păstrez cutiuța cu amintiri din copilărie. Dar mă trezește repede un claxon, un sms, un apel pe telefon ori un email Azi suntem închiși în orizontul înălțimii autobuzelor, gândim în termeni de deadline-uri.

Îmi e dor de mirosul de iarbă proaspăt cosită, de învățăturile bunicii, de sunetul ploii la țară, de  cum se auzea numele meu rostit doar Oana, de bucuria bunicului când îi aduceam nuga la cornet.

Probabil o să întorc cândva să mai viețuiesc, dar niciodată când o voi mai striga pe bunica din grădină ‘mamaie Ninică’ n-o să-mi mai răspundă nimeni, iar viețuierea va fi mai scurtă pentru că am o supraviețuire de dus… într-un loc în care oamenii sunt mulți, dar atât de puțini de fapt. Fiecare e izolat în povestea lui proprie pe care o duce mai departe fără să se dea de gol, fiindcă tot la oraș am învățat că poveștile noastre devin vulnerabilități atunci când ceilalți dau din coate suficient de tare încât să te dărâme.

foto

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.