Ioanaconstantin's Blog

Mai 26, 2012

Ce a rămas după 3 ani de 2 facultăți

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 4:18 pm

Abia dupa ce am ascultat si la a doua Ceremonie de Absolvire imnul Gaudeamus la final am înțeles că s-au terminat cei 3 ani de facultate, cei trei ani de două facultăți.

Ce a rămas în urmă? Aș putea traduce prin 3 cuvinte: amintiri, temeri și siguranță.

Au rămas multe amintiri. Unele frumoase, altele cu urme dezamăgire, au rămas amintiri cu oameni calzi, frumoși, binevoitori, ipocriți, răi, plini de ură sau pur și simplu plini de suficiență și dispuși la compromisuri.

Facultatea îți lasă siguranța că în mod clar ești bun la ceva și că ai devenit un om nou care înțelege lumea mai bine și, poate, mai profund.

Facultatea îți lasă și temerile că în societatea modernă, cum ne place să o numim, nu se poate altfel decât dacă ești tupeist, dacă știi să-i  minți pe ceilalți cu zâmbetul pe buze, să-i trădezi ținându-i de mână, să-i vinzi cu proprii lor bani.

Facultatea îți dă și un confort: ești ca într-un cerc, dacă vrei să ai un job e ok, dacă nu, e iarăși ok, dar cercul ăla te ține închis acolo și ești cumva în siguranță. Odată cu absolvirea cercul se deschide și dacă te duci spre un master poți să mai rămâi puțin în el, dacă nu… ajungi în frumoasa societate modernă.

În anii ăștia știu că am dezamăgit și am fost dezamăgită mai mult decât în ceilalți 18 ani de viață. În anii ăștia am pierdut oameni dragi, am câștigat clipe frumoase lângă oameni grozavi, am fost trădată și mințită, am mințit și am rănit.

Dar… întotdeauna sfârșiturile sunt noi începuturi.

Cu tot dragul le mulțumesc profesorilor ale căror povești de viață, îndrumări și  credințe m-au transformat din elevă de liceu în absolventă de facultate, le mulțumesc și colegilor mei. Fără de toți acești oameni n-aș fi fost persoana care sunt acum: poate mai rea, poate mai bună, dar tot lor li se datorează. Acum sunt un om mai matur, mai puternic. Un om care azi știe că nimic nu e prea greu, că se poate cumva, trebuie doar să crezi, să muncești și să îți urmezi drumul, ținându-te bine pe picioare chiar și atunci când coatele celorlalți te lovesc puternic.

Cu mulțumiri, cu amintiri, cu tot dragul din lume,

Succes în toate!

Anunțuri

Mai 6, 2012

Unii dau din coate non-stop și degeaba.

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 8:10 am

Că a murit bunul simț, că toate valorile fundamentale ce țin de un caracter sănătos s-au dus pe Dâmbovița, Volga și Nil am înțeles, dar chiar să dai din coate non stop, să te chinui să îi dărâmi pe ceilalți în permanență tot mi se pare nepotrivit, puțin echitabil.

Nu sunt nici eu cel mai moral individ de pe Terra, dar nici nu arunc în roșii în orice încearcă alții să facă, nu înjunghii pe la spate pe mine, nu mă ocup cu distrugerea altora ci cu construirea propriei mele persoane.

Nu răspund provocările, mă prefac că nu văd interesele celorlalți, dar dacă eu păstrez o notă de bun simț ar putea și ceilalți să facă la fel. De ce nu înțelegem că suntem indivizi autonomi, că trebuie să ne descurcăm singuri și că nu trebuie să îi omorâm pe toți ceilalți pentru a câștiga noi?

Din noroc, din calități ale mele, din perseverență și consecvență niciodată n-am putut fi ‘ demolată’ de niciun oportunist, fără nicio șansă de reușită pe cont propriu. Nu-ți cedez locul meu nici măcar așa de probă, să vezi cum ți-ar sta.

Și, nu știu exact pe baza cărui mecanism, dar de câte ori te amesteci în treaba mea nu-ți merge bine. Și eu nici măcar nu mă chinui prea mult, de fapt deloc.

În general, cu ce măsori ți se măsoară!:)

 

 

Mai 5, 2012

Have you ever been in love?

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 2:49 pm

“Have you ever been in love? Horrible isn’t it? It makes you so vulnerable. It opens your chest and it opens up your heart and it means that someone can get inside you and mess you up. You build up all these defenses, you build up a whole suit of armor, so that nothing can hurt you, then one stupid person, no different from any other stupid person, wanders into your stupid life…You give them a piece of you. They didn’t ask for it. They did something dumb one day, like kiss you or smile at you, and then your life isn’t your own anymore. Love takes hostages. It gets inside you. It eats you out and leaves you crying in the darkness, so simple a phrase like ‘maybe we should be just friends’ turns into a glass splinter working its way into your heart. It hurts. Not just in the imagination. Not just in the mind. It’s a soul-hurt, a real gets-inside-you-and-rips-you-apart pain. I hate love.”

(Neil Gaiman)

 

 

Mai 3, 2012

Ultima cursă.

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 5:08 pm

O poveste emoționantă care mi-a amintit de bunica și de plăcerea cu care mi-a povestit toată viața ei în ultima zi când am fost împreună.

Sursa: Just Saying

A NYC Taxi driver wrote:

I arrived at the address and honked the horn. After waiting a few minutes I honked again. Since this was going to be my last ride of my shift I thought about just driving away, but instead I put the car in park and walked up to the door and knocked.. ‘Just a minute’, answered a frail, elderly voice. I could hear something being dragged across the floor.

After a long pause, the door opened. A small woman in her 90′s stood before me. She was wearing a print dress and a pillbox hat with a veil pinned on it, like somebody out of a 1940′s movie.

By her side was a small nylon suitcase. The apartment looked as if no one had lived in it for years. All the furniture was covered with sheets.

There were no clocks on the walls, no knickknacks or utensils on the counters. In the corner was a cardboard box filled with photos and glassware.

‘Would you carry my bag out to the car?’ she said. I took the suitcase to the cab, then returned to assist the woman.

sa ai rabdare 300x174 Rabdarea are intotdeauna beneficii

She took my arm and we walked slowly toward the curb.

She kept thanking me for my kindness. ‘It’s nothing’, I told her.. ‘I just try to treat my passengers the way I would want my mother to be treated.’

‘Oh, you’re such a good boy, she said. When we got in the cab, she gave me an address and then asked, ‘Could you drive through downtown?’

‘It’s not the shortest way,’ I answered quickly..

‘Oh, I don’t mind,’ she said. ‘I’m in no hurry. I’m on my way to a hospice.

I looked in the rear-view mirror. Her eyes were glistening. ‘I don’t have any family left,’ she continued in a soft voice..’The doctor says I don’t have very long.’ I quietly reached over and shut off the meter.

‘What route would you like me to take?’ I asked.

For the next two hours, we drove through the city. She showed me the building where she had once worked as an elevator operator.

We drove through the neighborhood where she and her husband had lived when they were newlyweds She had me pull up in front of a furniture warehouse that had once been a ballroom where she had gone dancing as a girl.

Sometimes she’d ask me to slow in front of a particular building or corner and would sit staring into the darkness, saying nothing.

As the first hint of sun was creasing the horizon, she suddenly said, ‘I’m tired.Let’s go now’.
We drove in silence to the address she had given me. It was a low building, like a small convalescent home, with a driveway that passed under a portico.

Two orderlies came out to the cab as soon as we pulled up. They were solicitous and intent, watching her every move. They must have been expecting her.

patience1 300x171 Rabdarea are intotdeauna beneficii

I opened the trunk and took the small suitcase to the door. The woman was already seated in a wheelchair.

‘How much do I owe you?’ She asked, reaching into her purse.

‘Nothing,’ I said

‘You have to make a living,’ she answered.

‘There are other passengers,’ I responded.

Almost without thinking, I bent and gave her a hug.She held onto me tightly.

‘You gave an old woman a little moment of joy,’ she said. ‘Thank you.’

I squeezed her hand, and then walked into the dim morning light.. Behind me, a door shut.It was the sound of the closing of a life..

I didn’t pick up any more passengers that shift. I drove aimlessly lost in thought. For the rest of that day,I could hardly talk.What if that woman had gotten an angry driver,or one who was impatient to end his shift? What if I had refused to take the run, or had honked once, then driven away?

On a quick review, I don’t think that I have done anything more important in my life.

We’re conditioned to think that our lives revolve around great moments.

But great moments often catch us unaware-beautifully wrapped in what others may consider a small one.

Mai 2, 2012

Liliacul trecutului

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 5:38 pm

Mă întorc uneori acasă pe străduțele din spatele blocului și îmi vin în minte porecle din trecut pe care nu le mai asociez cu numele celor care mi-au fost vecini sau colegi de școală generală. Am doar senzația aia de plutire, de ‘nimic de făcut’ până brusc îmi amintesc toate cele pe care le am pe cap.

Îmi e așa dor de vremurile alea în care marile drame erau tema la franceză și teza de la matematică, orele de la opționalul de matematică și bârfele inocente. Pe vremea aia diplomația era doar o poveste seacă despre niște oameni care se chemau diplomați și care pe lângă faptul că vorbeau mai multe limbi străine, călătoreau mult. Azi suntem toți diplomați până călătorim doi pași mai departe unii de ceilalți și începem să vorbim o limbă străină care oricum sună mai frumos din gura etniei căreia îi aparține.

Pe vremea aia hainele nu valorau nimic, machiajul și tocurile erau doar ceea ce purtau doamnele pe care le invidiam privindu-le insistent. N-aveam telefon mobil și întâlnirile nu se schimbau cu cinci minute înainte să ieși pe ușă.

Stăteam pe mess până la 2-3 noaptea și făceam schimb de melodii, azi facem schimb de cursuri și materiale pentru licențe. Azi unii au job-uri care-i fac nefericiți deja, alții au copii, iar unii ne mai căutăm încă rostul.

Răcelile se tratau în zăpadă iarna, azi aveam mai multe pastile pentru diferite boli decât aveau bunicii noștri.

Și tristețea e că vremurile alea nu se mai întorc, iar singura opțiune pe care o ai e să mergi mai departe cărând trecutul după tine și tânjind după liliacul din curtea doamnei aceleia bătrâne care nu era așa de bătrână pe vremea când furam liliac ștrengărește, fără nicio teamă.

 

Mai 1, 2012

Keep going

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 6:26 pm

“As we drive along this road called life, occasionally a gal will find herself a little lost. And when that happens, I guess she has to let go of the coulda, shoulda, woulda, buckle up and just keep going.”

(Sarah Jessica Parker)

M-am născut ambițioasă, sau cum ar spune unii puternică. Am vrut de multe ori să renunț la diverse, dar niciodată n-am putut din simplul motiv că mi se părea că mă învingeam singură pe mine.

Zilele astea mai mult ca niciodată vorbesc despre trecut, poate pentru că închei un ciclu frumos din viața mea. Și mă gândesc serios de ce am continuat de fiecare dată când aș fi putut strânge tot și m-aș fi putut ridica pur și simplu.

Chiar dacă am lăsat oameni și lucruri în urmă, tot nu am renunțat să mai cred. N-am renunțat să mai cred nici în iubirile pe care le-am lăsat în urmă.  Cred că trebuie, ca și în gimnastică, să repeți totul până la durere, că trebuie să dai totul în orice moment, nu merge cu jumătăți de măsură, nu merge cu bucăți din tine ci pur și simplu totul sau nimic.

De unde îți vine puterea când te simți jos, de unde tăria de a spune că mai continui puțin chiar dacă e ultimul lucru pe care îl faci?

Rămâne totuși o întrebare: Merită?

Sursa foto

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.