Ioanaconstantin's Blog

Aprilie 29, 2012

Stafide în plus

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 6:22 pm

“When real people fall down in life, they get right back up and keep walking.” ( Carrie Bradshaw)

Întunericul pare la fel de pe același fotoliu.

Aceleași geamuri reflectă luna pe monitorul calculatorului vechi.

Același miros de vară aspră care se apropie.

Aceeași eu cu laptopul în brațe și sunet de rock.

Același aer.

senzație de blocaj.

emailuri multe.

Același ruj roșu.

stafide (doar ele sunt în plus, înainte nu erau)

Aceleași telefoane care țipă toată ziua ba de mesaje, ba te apeluri de la toți oamenii cunoscuți și necunoscuți.

fum care cică provoacă minunea de cancer.

așteptări, vise, minciuni, temeri.

Pare că n-am plecat niciodată de aici. Dar mă ridic, de fapt, zilnic. Mă ridic, merg printre oameni, mă strecor printre oameni în autobuz, iau cu zâmbetul pe buze vești frumoase sau nu tocmai, mă  enervez repede, ard pentru că bunul simț a fost stins de apa nesimțirii.

Dar sunt tot aici.

Și toate par la fel.

Deși… poate că nimic nu e la fel.

Aici e de fapt locul de unde mă ridic de fiecare dată când afară în stradă am căzut.

Sursa foto: aici

Anunțuri

Aprilie 26, 2012

Nu mă pricep să…

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 3:55 pm

Discuțiile care rămân goale, fără de subiect, le umplu repede cu o problemă de-a mea ca să mă asigur că n-or să deschidă niciun subiect sensibil, intim, care ne-ar putea include.

Nu mă pricep să le spun oamenilor lucruri diplomate, nu mă pricep nici să le dau feedback pozitiv. Uit să le spun lucruri care le-ar plăcea, uit să le vorbesc despre ei, vorbesc prea mult despre mine.

Discuțiile care rămân goale, fără de subiect, le umplu repede cu o problemă de-a mea ca să mă asigur că n-or să deschidă niciun subiect sensibil, intim. 

Comunic mai bine în scris. Aș putea probabil să scriu 1.000 de cuvinte drăguțe decât să vorbesc 10. Prefer să țin discuția la un nivel pur de ‘business’ decât să ajung la discuții despre relația mea cu acei oameni.

E prea agitată lumea, societatea ca să mai ai timp să lucrezi cu tine la lucrurile astea. Așa gândești în primă instanță, apoi apare cineva pentru care ești dispus să schimbi lucrurile astea. Doar că… poate oamenii ar trebui să ne accepte așa cum suntem dacă chiar le pasă.

Nu mă pricep nici să nu îmi imaginezi lucruri frumoase despre oameni, ca apoi să fiu complet dezamăgită.

Aprilie 20, 2012

Bărbați care luptă cu femei

Filed under: dileme — ioanaconstantin @ 4:17 pm

De când mă știu școlăriță, elevă de liceu ori studentă am avut întotdeauna vreo colegă ori mai multe cu care am avut de împărțit note, culoarea fardurilor, băieții etc., dar n-am avut până de curând neplăcerea să întâlnesc oficial bărbați în luptă cu femei. Credeam că bârfa și lupta pentru a da bine în ochii șefilor sunt  mai mult legate de femei decât de bărbați.

Și mă găsesc de ceva timp într-o ‘bătălie’ spelndidă cu un el și mi se pare atât de nefiresc încât am reacții stângace.

Oare cum le vine bărbaților să intre în ‘bătălii’ cu femeile? Probabil că n-ar trebui să mă mire dacă mă uit la politica noastră dâmbovițeană în care niște ei în pantaloni aleargă cu pietre după niște ele pe tocuri prea cui (cică).

Sursa foto: aici

Aprilie 19, 2012

Goluri de și (repostată)

Filed under: creatii personale — ioanaconstantin @ 6:41 am

Pentru că am găsit-o la finalul unui dosar capsată. De pe vremea când scriam mult…

Trăim cu goluri în suflet
Trăim cu viata toata într-un suflu
Eu n-am trăit cum se trăiește
Eu m-am trăit pe mine…
Și asta uneori mai doare…

Alteori trăim în livada cu vișini a lui Cehov
Înzăpeziți în vise și dorințe goale

Iar uneori umblăm prin burta unui pește
Precum un Iona mai modern

Strigăm diverse
și cumpărăm
Un șir de realităti sinistre
Eu m-am trăit pe mine
Și asta mai mă doare uneori

Dar mă adun din cenușă
Și mă strâng în brațe în liftul gol
Adesea când am timp să urc 10 etaje inutil
În timp ce cobor îmi verific creditul
Și chitanțele de ieri

Aprilie 15, 2012

Distanța corectă

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 10:44 am

Am luat o singură notă de 4 câtă vreme am fost școlăriță de gimnaziu și asta la fizică, dar e un 4 pe care mi-l amintesc perfect și din care am învățat cu totul altceva decât fizică. Îmi amintesc că mă scosese profa la tablă ( o doamnă dură, dar blândă, care avea un fix verbal repetând într-una ”și acum…. întrebare!” ) să rezolv o problemă cu un unghi ceva cu reflexie și refracție sau pe acolo.

Habar nu aveam ce vroia de la mine, habar nu aveam cum să rezolv, dar mizam ca întotdeauna pe logică. M-am apropiat de tablă atât de tare încât dacă m-aș mai fi înclinat un centimentru aș fi putut să o șterg cu obrajul. Încercam să deslușesc misterul, dar  nu mă prindeam. Am stat vreo 10-15 minute acolo, uitându-mă cu coada ochiului la alți doi colegi de suferință care se aflaseră în aceeași situație cu mine. Într-un final profa ne-a cruțat și ne-a trimis în bănci oferindu-ne cadou un scăunel, adică o frumoasă notă 4.

Când am ajuns în bancă m-am uitat încă o dată la problemă și brusc am văzut unghiul clar, mi-am dat seama care era răspunsul. Era totuși prea târziu. Profa mi-a ascultat rezolvarea, mi-a spus că e cea corectă, dar nota a rămas aceeași.

Dar nu nota conta în momentul ăla ci lecția pe care o învățasem, iar lecția era că ori de câte ori de îndepărtezi de problemă oricare ar fi ea vezi lucrurile mai clar și poate că și în cel mai corect mod. 

Și acum procedez așa, mă îndepărtez de oameni, de probleme, de sentimente, de întrebări, pentru a vedea doar privind răspunsul. Problema e ce faci după ce vezi răspunsul corect? În școală e simplu: rezolvi aplicația și iei nota. Doar că în realitatea nu toate aplicațiile se rezolvă individual și nu la toate se aplică aceeași metodă.

Sursa foto: de aici și de aici

Aprilie 14, 2012

Pur și simplu…

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 5:50 pm

Când am deschis pagina blogului aveam sentimentul că o să scot un text din ăla de sărbătoare, cu urări și povești din trecut. Am stat apoi cu pagina deschisă câteva minute până mi-am dat seama că nu am despre ce să scriu, că aș putea doar să scriu despre bunica căci doar cu ea mi-au mai rămas amintiri de Paște, despre mirosul de lămâie rasă, despre imaginea care mi-a rămas blocată în minte când ne întorceam amândouă târziu în noapte cu o lumânare în mână de la o biserică despre care acum nu îmi e clar care dintre cele 3 din sat e.  Mă gândeam să scriu despre melancoliile noastre toate atunci când ne trezim în ajun de sărbătoare simțindu-ne singuri, că aș putea să scriu despre aventurile din bucătărie, despre discuțiile cel puțin ciudate pe care le am cu mama.

Poate aș putea scrie și despre îndrăgosteala mea ciudată de un el care probabil că nici nu se gândește la mine.

Acum îmi dau seama că n-am nicio amintire cu bunicul.

Copilul acela din vecini care confundă Paștele cu Crăciunul.

Doamna drăguță venită în vizită la o vecină care vroia iepurași din ciocolată.

Vișinii înfloriți…

E pur și simplu un sentiment de prea plin.

Ce faci când te simți pur și simplu prea mult (ă)?

sursa foto de aici

Aprilie 12, 2012

Cursa agentului de poliție X.

Filed under: românisme — ioanaconstantin @ 12:31 pm

Agentul X are peste 120 de kilograme, respirația grea, iar transpirația și mai grea. E supărat pe sistem, ‘organul nu mai e domne ce a fost!’. E șef de post într-o comună de mulți ani și lucrurile ori sunt cum spune el ori nu mai sunt deloc.

Kilogramele îi atârnă de repirație așa că iese rar din postul de poliție și atunci stă oricum mai mult în mașină. În seara trecută ieșise la o vânătoare de fraieri, se îndepărtase destul de mult de secție. Aștepta în mașină ocazia perfectă să prindă vreo mașină de marfă ori vreo mașină scumpă cu număr de București. Probabil când deja se plictisise vede în oglindă apropiindu-se mașina perfectă, chiar îi cunoștea și pe proprietarii ei. Zâmbește. Îi lasă să treacă pe lângă el, demarează și merge cam 10 minute în spatele lor, apoi îi depășește și crește viteza. Se apropie de secția de poliție, dar își dă seama că nu poate să oprească acolo… i-ar fi greu să parcheze mașina și n-ar mai ieși la timp în stradă gesticulând celebrul ‘trage pe dreapta’.

Așa că a mai mers puțin, s-a oprit după o curbă și aștepta zâmbind. Șoferul și-a lipit de palmă vreo 2 bancnote, a dat mâna cu el… au schimbat câteva politețuri și s-au despărțit la fel de prieteni ca întotdeauna.

Sursa foto

Aprilie 8, 2012

Emil Cioran-printre zile de nume, victorii în fotbal și vizite regale

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 11:19 am

Printre multele urări adresate pe Facebook celor care poartă nume de flori, știri despre vizita neoficială a Prințului Harry și victoria zdrobitoare a Rapidului în fața CFR-ului apărea și o postare micuță, scurtă despre faptul că azi îl sărbătorim pe Emil Cioran. Uităm… asta e clar!

Vă las în compania unor citate d-ale lui Cioran. Preferatul meu este: Visez la o lume în care oamenii să moară pentru o virgulă!

La Zoo. Toate animalele au o ținută decentă, cu excepția maimuțelor. Simți că omul e pe-aproape. – Ecartèlement

Dacă am putea să ne vedem cu ochii celorlalți, am dispărea într-o clipită. – De l’inconvénient d’être né

Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s-a prăbuşit din cauza ideilor.Pe culmile disperării

Colecționarii de oameni

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 6:32 am

Aveam o colegă îndrăgostită să colecționeze oameni, pe care îi numea prieteni. Eu una am fost întotdeauna atentă la modul în care i-am numit pe oamenii din jurul meu… până la a numi pe cineva prieten îmi pare că e cale lungă.

Ea cunoștea tot felul de oameni care erau prieteni cu prietenii prietenilor verișoarei prietenei mătușii colegei prietenei …. Și îi numea prieteni. Avea săptămâni în care uita de fapt pe cine cunoaște cu adevărat și pe cine nu. Dispărea și apărea în viața oamenilor pe niște motive greu de înțeles. Mai grav e că îi credea pe toți prietenii ei, dar uita să-i sune, să iasă cu ei, uita să ne sune chiar și pe cei cu care se cunoștea de ani buni.

Azi am sentimentul că m-am apucat și eu de colecționat oameni. Mă simt vinovată față de oameni dragi din trecutul meu recent sau mai îndepărtat cu care mă văd întâmplător pe stradă, în cafenea, la facultate și cărora le pun niște întrebări scurte, dar care dau impresia că încă ne vorbim în fiecare zi. Apoi îmi cer scuze că n-am mai dat niciun semn de viață și promit solemn că am să sun și o să ieșim la o cafea. Unii mă sună sperând încă… eu uit complet. Din păcate!

Sursa foto

Aprilie 5, 2012

România- doar o stație.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 9:33 pm

În clasa a 12 a când ai mei au hotârât că nu mi-ar face bine dacă aș pleca la facultate în străinătate m-am resemnat greu, dar singurul argument care m-a ținut calmă a fost ideea că România e doar o stație, că stau aici 3 ani și apoi plec. Trebuia doar să păstrez biletul ca să-mi amintesc care e de fapt ținta. Părea simplu, nu? Dar nu a fost.

Atunci vroiam doar să fug de trecut, dar acum vreau să fug de lipsa de bun simț, de oamenii mereu pe interes, de tupeu și nesimțire, de discriminarea pozitivă. Îmi pare rău să vă anunț, dar DISCRIMINAREA POZITIVĂ SE CHEAMĂ TOT DISCRIMINARE. Vreau să fug de misogini, de oamenii ăia care chipurile sunt veșnic politicoși, veșnic amabili. Am obosit cu ei. De obicei mă obosește ipocrizia. Mă obosesc și eu căci deși mă prind din prima ce-ți poate pielea, îți mai dau încă cel puțin 1.000 de șanse că să-mi demonstrezi ce? Că ești, desigur, așa cum m-am prins din prima, nu?

Nu vreau nimic, nu vreau să primesc nimic în schimb. Întotdeauna mi-am câștigat locul ocupat pe bune, niciodată n-am dat din coate atât de tare încât să îi dărăm pe ceilalți, niciodată nu m-am prefăcut în spatele unui zâmbet, nu sunt politicoasă cu oamenii care nu îmi plac, nu am diplomația altora și simțul lor chirurgical atunci când îți fac o rană. Niciun argument din lume nu m-ar convinge că în viața e bine să te lași ajutat, favorizat de alții pe diferite motive. N-am nevoie de ajutor nici dacă-s albă, nici dacă-s neagră, nici dacă-s proastă și mai ales n-am nevoie de ajutor dacă-s deșteaptă. Nu vreau să fiu favorizată, ajutată. Nu cred în oamenii veșnic politicoși pentru că politețea lor e de fapt semnul unei ipocrizii despre care te prinzi abia la sfârșit, abia când ai dat prea mult credit omului respectiv. 

Unii cică au spus că-s pupincuristă pentru că alții mi-au dat credit pe motiv de, să spunem, niște abilități dobândite, muncite și eventual moștenite. Îmi place să mi se laude munca, dar nu-mi plac premiile pe ochi frumoși. Mama n-a fost prietenă cu învățătoarea (de fapt, mama nu le-a cunoscut niciodată pe cele două învățătoare ale mele din București), eu n-am fost preferata dirigintei în generală și probabil că nici în liceu. Nici azi nu sunt preferata nimănui, dacă asta dă niște răspunsuri la niște afirmații.

Am obosit stând în stația asta. Am sentimentul că o să adorm chiar când vine trenul și o să rămân aici din nou. Nu mai am resurse.

Aș spune și eu ca Oana Pellea: ″ Mă doare România. Doare agresivitatea, răutatea, îmbâcseala, lipsa de educație, subcultura, mârlănia, mitocănia, suficiența.″, dar nu e neapărat durere… e pur și simplu sentimentul ăla că vrei să fugi, dar te simți responsabil pentru ce e în urma ta, iar dacă nu fugi o să mori încet, lent…

Acum ceva timp spuneam că mi-ar plăcea să lucrez cu oameni, azi nu mai vreau. Mai bine cu mașinile, cu roboții. Nu c-ar fi oamenii dificili, ci mai degrabă îmi e teamă să nu cad în capcana tristelor discriminări pozitive, șantajelor emoționale, promisiunilor.

Gândește-te că ori de câte ori aplici o discriminare pozitivă de fapt omori un vis, un om își pierde ținta în viață.

Iar la final o să spun și eu ca unul dintre foștii președinți ai României: M-a înfrânt sistemul! Azi m-a înfrânt! Și asta pentru că am obosit. Ș-acum poftiți, vă rog,… drumul vă este deschis!

Sursa foto: aici și aici

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.