Ioanaconstantin's Blog

Noiembrie 28, 2010

Iarnă ce miroase-a deprimare

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 6:15 am
Tags: , , , ,

Am schimbat desktop-ul la laptop… am înlocuit Herăstrăul cuprins în brațele unui apus de soare cu o iarnă din trecut, cu o iarnă de la țară. Zăpada curge parcă peste tastatură și nu îmi pot da seama foarte bine de ce simt nevoia de fiecare dată să mai mă îmbrac cu ceva… e un frig ciudat în aer.

Nu știu dacă ați observat (poate nu vi se întâmplă) dar iarna are darul de a ne îmbrăca într-un mod rapid cu un cojoc gros plin cu depresii… o depresie în buzunarul din stânga, una sub cordon și tot așa. Cum majoritatea oamenilor devin mai mulți… la mine se întâmplă exact opusul.. rămân doar eu cu mine… din ce în ce mai lipită de trecut, din ce în ce mai antisocială… și oarecum mai tristă.

Până una alta aștept să ningă și în Bucureștiul ăsta plin…

sursa foto: galeria personală

Noiembrie 15, 2010

Constanțe

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 5:31 pm
Tags: , , , , , , , ,

Când am revenit în București aveam 9 ani, iar cei 7 ani petrecuți la bunici mă transformaseră în genul de persoană care se întreba: ”Oare acum trebuie să le dau Bună ziua tuturor oamenilor care trec pe stradă pe lângă mine? Sunt cam mulți!” (nu râdeți… unora încă li se mai întâmplă).

Însă iubesc Bucureștiul… cu oameni nervoși, cu câini maidanezi, cu viața lui de noapte și cu toate-toatele care îi fac pe unii să crape de rușine… Mie îmi place… Și mai ales îmi place pentru că unele lucruri au rămas la fel și mă fac să mă simt foarte acasă… în definitiv sunt acasă, nu?

De la balconul meu se vede în fiecare noapte o reclamă la Tutti Frutti-Frutti Fresh așa cum arata ea în ’99 când am revenit aici. E mare și veghează orașul de ani buni de pe un bloc pe care nu-l reperez foarte bine… probabil că e undeva între Crângași-Militari…. amestec ciudat de banane, portocale și lămâi… n-am mai băut de mult.

Un alt reper de peste ani e stadionul Giulești. Deși stau peste podul Grand, văd de fiecare dată când joacă Rapidul cum se aprind nocturnele și aud cum scandează suporterii.

Uneori când noaptea cade și se mai aud doar frântele indecente ale șoferilor inconștienți se aude și câte un tren care șuieră sub lună la intrarea în Gara de Nord sau la ieșire… Cineva a ajuns acasă sau cineva pleacă acasă…. Ș-apoi mai sunt și toții elevii care fug dimineața spre școala generală nr.170.

A dispărut între timp biblioteca din colțul străzii și buticul de lângă școală… au rămas tramvaiele 41 care șuieră din 5 în 5 minute și câinii din spatele blocului…

a, da, și uneori miroase a omletă și cartofi prăjiți pe scara blocului….

sursa foto: metropotam.ro

Noiembrie 12, 2010

zboruri pe tavanul urban

Filed under: creatii personale — ioanaconstantin @ 2:14 pm
Tags: , , , , , , , ,

pescărușii își zboară ninsoarea

peste umbrele unei lumini căprui

lovituri de cuțit în tavan se aud

miroase a resemnare.

cerul se destramă în fâșii lunatice de soare

coboară în zbor de fantasme

lumina nocturnii de pe stadion,

imnuri cantate din tribune rasuna

in noaptea in care orasul

a luat foc intr-un joc

de artificii urbane.

luminile de pe panouri

se ratacesc în zare.

din tramvai

trecutul pare o șină întreruptă la intrarea în mare.

sursa foto: de aici

Noiembrie 9, 2010

Sărăcia ca formă de violență

Filed under: social — ioanaconstantin @ 4:50 pm
Tags: , , , , , ,

Saracia este cea mai rea formă de violență. (Gadhi)

Lumea se împarte de fapt în mai multe lumi. Iar lumea adevărată, lumea-junglă, ajungi să o cunoști cel mai bine în periferii (de orașe, de sate), doar în mediile în care oamenii sunt mai săraci, mai puțin educați și au ca repere violența, agresivitatea. Lupta lor de supraviețuire e o luptă la propriu care se supune principiului: supraviețuiește cel mai puternic.

Rămâne o întrebare: care sunt șansele de reeducare, de cizelare pe care le au acei copii care se nasc în astfel de medii? Cred că niciun mediu nu îi poate schimba în esență pentru că e aproape imposibil să modifici ceva ce e genetic.

Desigur, cel mai adesea îi discriminăm pe acești oameni, îi judecăm și îi catalogăm dar uităm că în momentul în care nevoile noastre bazice nu ne sunt satisfăcute reacționăm aproape asemănător. Când sărăcia lucie urlă…. și omul, prin natura sa, se manifestă violent.

Dar ca întotdeauna există și excepții… am întâlnit și oameni săraci dar demni, oameni care trăiesc mai curat, mai frumos, mai cu teamă de divinitate, decât cei mai bogați, mai stilați și mai educați oameni….

Noiembrie 6, 2010

Peste ani

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:08 pm
Tags: , , , , , , , , , , , , ,

Când eram mică uram weekendurile și îmi imaginam că tare urâte sunt serile în care afară vântul bate calm iar în inimă erau atâtea cărări care se intersectau în vuiet nebun. Azi divinizez clipele în care pot să stau pe scaunul din sufragerie și să privesc crengile pomilor bătrând în geamurile de la balcon… muzica șuieră trecutul…. e liniște măcar în atmosferă… chiar dacă în inimă e război.

Câteva melodii folk rulează iar vocea Mariei Gheorghiu îmi pare o binecuvântare. Stau eu cu mine și gândurile-mi par recitate cu voce tare. Dar timpul e din ce în ce mai puțin blând cu mine… nu mai e la fel de mult ca și înainte… și mă întreb ce o fi fost în mintea mea când încercam să fac orice pentru a-mi umple timpul liber care mi se părea așa mult. Acum aș sta pur și simplu ghemuită… de ar mai fi timp.

Înainte mi se părea că ajungeam prea devreme acasă iar acum ajung așa târziu. Pantofii lasă urme dureroase iar geanta mi se pare din ce în ce mai plină și mai grea.

Port conversații lungi cu mine în autobuz, în metrou… merg pe jos câte o stație imaginându-mi că mă plimb prin parc liniștită… dar telefonul zbârnâie nervos…. Alteori cobor din autobuz pentru 5 minute de Cișmigiu… iar uneori mă uit la poze cu Herăstrăul și cumva sunt sigură cu apa lui încă mai așteaptă să vin să o privesc cum se transformă în gheață pe care se joacă îndrăgostiții iarna desenând cercurile iubirii… Și, Doamne, ce liniștită și în siguranță mă simțeam la brațul bunicului prin furnicarul de oameni ce se plimbau prin parc… ce frumos se aprindeau felinarele seara…. mi-e dor….

Și cumva, ciudat, îmi e dor și Teleenciclopedia de pe TVR, și de emisiunile alea ciudate pentru copii din weekend… azi roboții se pupă la 9 dimineața iar mașinile vorbesc între ele la 8 jumătate seara pe Prima Tv într-o producție Disney pe care eu nu o mai înțeleg… unde au dispărut Tom, Jerry, Donald și rățușca aia cu gene mai lungi decât fata din reclama de la Rimel London? și unde… unde… sunt liniștea și copilăria… uneori se mai zăresc toate în apusuri… dar cine mai se uită la apus… clădirile n-au geamuri cu apusul… iar dimineața… dimineața alergăm după autobuze și ne certăm că cineva a împins prea tare și ne-a călcat pe cizmele abia cumpărate…. Ce pierdere de repere, de valori și de … amintiri…

sursa foto: galeria personală

O corabie numită viață

Filed under: creatii personale — ioanaconstantin @ 7:26 am
Tags: , , , , , ,

cerul își ninge frigul peste umbrele noastre răsfirate

colaci de lacrimi se întind

în umbra marilor speranțe

trecutul face turul inimii

și izbucniri de plânset mut

se aud aievea.

mă transform în panici de lut

și ascult vijelia ultimelor trăiri

caut florile din zăpada albă

și înțeleg că s-au dus vremurile bune

dar cine oare ar mai putea să înțeleagă

că-n calendarul vieții s-au încheiat deja

irisul și timusul

și au rămas doar furtuni ce ne maturizează

și ne lasă naufragiați

în corabia numită viață.

 

iar ultimul pescăruș

se aude zburând peste orașul în formă de floare.

acum doar lutul mai acceptă

că lacrimile sunt vitale

pentru continuitate

căci ele sunt ploaia toată.

 

Noiembrie 2, 2010

amestecate

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 4:47 pm
Tags: , , , ,

cerul de gheață

ceața

frunze pe lut și amintiri vagi din trecut

decor de Crăciun în noiembrie timpuriu

întuneric

lămâie

și cola

franjuri de foc

în iris căprui

poza de aici

Blog la WordPress.com.