Ioanaconstantin's Blog

August 26, 2010

Deci 20

Filed under: personal — ioanaconstantin @ 4:19 pm
Tags: , , , ,

     ″Nicăieri nu ne vom simţi mai acut vârsta decât acolo unde am copilărit.″(O.Paler)

Poate că 20 e prea puțin și viața oricum mai are multe de oferit ( și bune și rele) însă atunci când te întorci într-o vară caniculară în locul în care ai copilărit și găsești o casă goală, atunci când bunica îți moare în brațe, atunci când vișinii își scutură frunzele pe umerii tăi bronzați de soarele hoț care s-a furișat printre crengi, atunci când bunicii și fratele îți zâmbesc de pe pozele crucilor… atunci te simți bătrân, trist, prea singur și pustiit… și te simți așa chiar și la 20 de ani. Și toată goliciunea asta o vei purta o viață întreagă.

Când eram mică aveam senzația că 20 de ani este o vârstă atât de îndepărtată încât în momentul în care o voi atinge voi avea deja toată fericirea și toată iubirea din lume, toată împlinirea și liniștea pe care oricine o poate avea. Acum realizez că am doar toată tristețea disponibilă în spațiul în care trăiesc, înțeleg că în ultimul an am pierdut oameni care îmi garantau că încă se mai poate trăi frumos și demn. În ultimul an mi-a fost golit sufletul de liniște și de bucurie și mi-a fost umplut cu lacrimi și tranșee de suferință.

       Dar nu mă plâng. Constat doar. M-am maturizat irecuperabil și am devenit mai puternică. Dar și mai rece. Am învățat să mă lupt și am înțeles că atunci când pierzi oamenii cei mai importanți, probabil, până în acel moment nu mai am nimic de pierdut. Și, înțelegi că trebuie să lupți pentru tot ce e al tău, fără resentimente, cu răceală, ținând mereu ținta în orizontul vizual. Dar, să știți că în spatele castelului de gheață se găsește copilul pe care îl cunoaștem cu toții, copilul bun, blând și a cărui inimă stă deschisă spre a cuceri marea dragostea și lumea toată.

Am avut și succese și bucurii dar….

Dacă ar fi să-mi urez eu mie ceva, mi-aș da un sfat pe care l-am ” furat” din filmul: The Curious Case of Benjamin Button:

         „There’s no time limit, stop whenever you want. You can change or stay the same, there are no rules to this thing. We can make the best or the worst of it. I hope you make the best of it. And I hope you see things that startle you. I hope you feel things you never felt before. I hope you meet people with a different point of view. I hope you live a life you’re proud of. If you find that you’re not, I hope you have the strength to start all over again.”

Gata… 

Eu vă mulțumesc că m-ați ascultat și vă rog să mă iertați că m-am deschis așa de mult. Sunt lașă. N-am fost așa. Numai lașii își pot vărsa tot amarul lor către lumea întreagă. Cei puternici țin cu ei totul. Dar, probabil că, uneori mai sunt și scăpări… Ș-apoi…. Câte frustrări, câte regrete, câte dureri purtăm fiecare cu noi… ne-ar lua ani întregi să le povestim, să le scriem….

Concluzionând: a rămas gol, în ochii goi ciudați.

Zile de toamnă liniștite vă doresc și vă mulțumesc tuturor pentru tot,

 

La bună recitire,

Ioana C.

Anunțuri

August 17, 2010

Cândva… din nou.. presa pupincuristă și jurnalistul care pupă tot

Filed under: jurnalism — ioanaconstantin @ 4:39 pm
Tags: , , , ,

Povestește Robert Turcescu pe blogul său despre o perioadă pe care nu ne-o mai amintim prea bine, perioadă în care ne hrăneam cu iluziile unei prese libere, cu reportaje și anchete măsluite… o perioadă ce pare îndepărtată dar care era prin 2003 sub sfânta guvernare PSD. Pe atunci sufla vânt de comandă politică mai aprig decât azi. Povestea întreaga, spusă sau scrisă profesionist și cu har de Turcescu o găsiți chiar aici.

Azi…veți spune că e la fel. Și aveți dreptate… dar azi avem două vânturi diferite care suflă în redacții diferite sau măcar în colțuri de redacții diferite. Un vânt e al celor de la putere și un altul e al celor care tânjesc la marele ciolan care se se prăjește pe grătarul public sub soare.

Dar, să știți că mai sunt și jurnaliști obiectivi, naturali și veșnic curioși. Eu am reperat câțiva și i-aș aminti pe Dan Turturică și pe Robert Turcescu. Dar mai sunt și alții.

Altfel, pentru mine lucrurile sunt simple… la fel de simple în presa ca și în viața reala:dacă îți place înghețata de cacao atunci n-ai să cumperi niciodată de vanilie doar de dragul cuiva (și uneori acest cuiva e un teanc de bancnote. trist!) Pentru că treaba asta se cheamă pupincurism. Și, sper, că mă veți ierta pentru termenul mai puțin elitist.

Zile răcoroase vă doresc.

sursa foto: arhivafoto

August 3, 2010

Încă uimirea

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 1:58 pm
Tags: , , , ,

Ma uimesc încă atunci când îmi dau seama că mă întristează suferința altora și mă umple UNEORI de furie, de frustrare și de ură reușita altora. Mă bucur că e uneori și nu e întotdeauna.

Cred că greșeala majoră pe care o putem face e că ne dorim să ajungem în capătul scării, în vârful muntelui fără să înțelegem că etapele nu trebuiesc arse ci parcurse.

Altfel….. vă doresc zile senine… și las cu o melodie de excepție.

Cu drag,

August 2, 2010

Gura satului

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 3:00 pm
Tags: , , , ,

În fiecare vară îmi amintesc că oamenii de la țară sunt minunați, decenți și demni în marea lor majoritate dar au un defect prea mare: bârfesc sau judecă (habar nu am care dintre cele două cuvinte e cel mai corect). De la haine, la păr, până la felul cum te-ai închinat duminica la slujbă… nimic nu pare să le scape.

Problema e că eu nu sunt genul de persoană care se dă de ceasul morții după aparențe.. așa că am ajuns la bunici la cimitir in pantaloni de trening si maieu. Evident că omisesem că nu durerea mea, nu oboseala, nu lipsa de importanță pe care o dau hainelor si aparențelor sunt esențiale ci bârfa celor 3-4 femei care așteptau începerea slujbei și care se îmbrăcaseră în cele mai alese haine.

Iertați-mă, va rog, fiindcă eu, în lumea mea, credeam că hainele dacă sunt curate e suficient… se pare că trebuie să fie și cele mai bune… iar semnul de închinăciune să fie o mătanie….

Să moară capra vecinului? Să moară!

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.