Ioanaconstantin's Blog

Aprilie 23, 2014

Bărcuța, exprimarea sau atitudinea? Să le luăm pe rând, să nu ne înecăm!

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 3:21 pm

Nici nu știu ce e mai șocant în poza asta: bărcuța, exprimarea sau atitudinea? Că împreună-s greu de suportat. Poate d-asta fiecare dintre noi s-a concentrat pe o singură chestiune sau le-am luat pe rând ca atunci când luăm pastilele. Până și la știri au fost date pe rând: întâi bărcuța și apoi au dat sonorul tare. 

barcuta 2

Era o dimineață de primăvară, imediat după Paște. Îmi amintesc că număram bănuții vechi din colecția bunicilor, îi scosesem din sertar și îi înșirasem spre disperarea mamei pe covorașul lucrat de bunica. Plouase zile întregi și Ploscuța (care se varsă în Jiu) depășise cu mult limitele normale, o vedeam de la fereastră cum curgea furioasă și îmi era teamă să nu depășească malul și să intre în curte. Era o dimineață cu soare timid și cu mult noroi. Bunicul împreună cu alți vecini plecaseră cu animalele pe câmp.

Aproape de prânz a început iar să plouă, cu tunete și fulgere. Mă jucam cu bănuții și cu nasturii colorați ai bunicii pe care îi găsisem într-un alt sertar când am văzut-o pe bunica înarmată cu o umbrelă (nu știu nici acum la ce credea că o ajută) și speriată. Ploscuța rupsese una dintre  cele două punți de lemn, singurele care făceau legătura între sat și câmp când apa era mare.  Bunica pleca să-l aducă acasă pe bunicul. Indiferent cât era de mare apa. Ne-am temut ore în șir pentru ei. Au venit spre seară plouați, uzi complet și speriați. S-au întors pe alt drum după ce au mers mult pe jos, printr-o altă apă destul de mare.

Am rămas de atunci sensibilă la astfel de chestiuni. Și nu am pic de considerație în general pentru oamenii care nu știu ce înseamnă greul și care fac pe regii când de fapt adevărul trist e că nu sunt nici măcar cerșetori (aceștia din urmă au uneori demnitate).

Am crescut la țară, acolo unde oamenii muncesc indiferent de cum arată vremea, indiferent până unde e nivelul apei, indiferent cât a crescut temperatura în termometre. Așa că pentru mine să văd niște demnitari plutind într-o bărcuță e dincolo de imaginație. Presupun că dacă nu mergeau deloc acolo era mai de apreciat.

Tot bunica m-a educat să nu folosesc niciodată exprimări de tipul „fată”, „fa/fă”, nu cred că m-ar fi lăsat să le folosesc nici dacă ar fi știut că astea-s „calități” ale unui demnitar.

Nici nu știu ce e mai șocant în poza asta: bărcuța, exprimarea sau atitudinea? Că împreună-s greu de suportat. Poate d-asta fiecare s-a concentrat pe o singură chestiune sau le-au luat pe rând ca atunci când luăm pastilele. Până și la știri au fost date pe rând: întâi bărcuța și apoi au dat sonorul tare.

Iar în timp ce noi facem colaje din poze cu demnitarii uităm că pozele astea-s din niște locuri unde oamenii au pierdut un „acasă”. barcuta

Martie 29, 2014

Scrisori de la bunica. Amintiri cu bunicul.

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 8:25 pm

Am zeci de poze cu oameni pe care i-am întâlnit întâmplător sau cu care am împărțit perioade din viața mea, dar nu am nici măcar o poză clară cu bunicii. Am doar scrisori de la ei din primul an în care am plecat în București. Scrisori de acum 15 ani. Dar nici măcar o poză. Am doar poze rămase pe retină, poze cu emoții în suflet, dar nici măcar una reală.

Am zile și nopți și zile și iarăși nopți în care iau telefonul și vreau să sun. Să o sun pe bunica, să îl sun pe bunicul. Și nu am unde niciun număr salvat așa în telefon. Nu am nici măcar un număr la care să mai sun.

Când mi se face dor citesc scrisorile care se termină mereu la fel. Când mi se face dor îmi amintesc când am mers prima oară cu bunicul pe bicicletă, prima oară când am mâncat amândoi înghețată în București pe o vreme caniculară. Îmi amintesc și ziua aia în care m-am pierdut de el pe stradă, în intersecția de la Victorie, și alergam speriată cu o înghețată de ciocolată la cornet în mână. Atât de speriată și agitată încât am trântit înghețata direct pe tricoul alb al unei fete. Îmi amintesc doar că ea a zis: „Nu-i nimic” și bunicul a apărut parcă de nicăieri.

Când mi-e dor îmi amintesc. De bunica și de jocul nostru pe care nimeni nu-l știa în afară de noi două.  Îmi amintesc cum spunea că nu trebuie să îmi fie frică de ploaie pentru că e exact ca atunci când plângi și se șterge tot.

Și când îmi e și mai dor scriu despre ei și ascult melodia asta: 

Noiembrie 19, 2013

De la căpșunici la doamne serioase. Sau cum căsătoria te face doamnă.

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 6:49 am

weddings

cred că am ajuns la vârsta la care majoritatea fostelor mele colege de școală generală sau de liceu se mărită sau nasc. nu mai fac față Facebook-urile vedetelor și paginile de interes pentru mine să acopere cascada de poze cu inele, rochii de mireasă, copii, scutece, zâmbete tâmpe.

deschizi și tu Facebook ul dimineața, ca orice om normal care a făcut noapte albă și căruia îi explodează emailul, și bum-poc-tronc din newsfeed îți sar albume doldora cu poze cu inele, da-uri, mirese… te uiți mai bine și vezi că-s ele, colegele tale din școala generală sau din liceu, din clasa ta sau din clasa de alături. Apeși dintr-o fatală eroare căutându-l pe el… pe mister Făt-Frumos pe cal alb care i-a luat inima-n galop pe calul lui năzdrăvan și a fugit cu ea…. Ah, stați puțin! Nu e pe acolo.. se vede puțin din zâmbetul lui de om ușor depășit de situație în poza aia tăiată în care ea se ține de mână cu cea mai bună prietenă și râd cum zicea bunica mea: „ca proastele-n târg”. În cazurile fericite în care apare și el prin vreo poză nu prea pare a Făt Frumos.

apeși x ul și ieși din lumea fascinantă a unei rochii de mireasă de prost gust când bum – poc – tronc apare alta… cu inelul agățat de mână și încă vreo 20 care o felicită. adevărat… o felicită doar pe ea.

te întorci la viața ta cu haine negre că-s mereu la modă și cu stil. când seara iar bum-poc poze cu copilul… un bebe chinuit la poză, cu hăinuțe sclipicioase și care desigur parcă zice: „am 2 părinți cretini care m-au obligat să mă îmbrac așa ca la circ și acum mă pun să fac și poză să vadă toți internauții că n-au stat degeaba”. ah, dar cine-i fata asta? că nu o recunosc după nume. dau pe poza de profil… evident, știți voi, poze de la nuntă. A, da.. parcă-mi amintesc. colega de la clasa Y. dar de ce nu se mai numește pe Facebook minunatata-scufita – rosie? si acum are prenume și nume (alt nume decât o striga la catalog pe vremea când nu existau cataloage virtuale).

Concluzia mea e că fetele astea cu nume dubioase pe Facebook se mărită înaintea celorlalte cu nume și prenume. Adică, cineva trebuie să se sacrifice să le salveze pe bietele fete și să le dea un nume de familie decent. Că doar nu vreți acum să le cheme veșnic căpșunica sau dulcica, nu? Face sens, da? Și cred că asta abia e o mare realizare în viață. Cineva ți-a schimbat numele din buletin. Cineva ți-a schimbat viața socială. Nu mai ești o biată căpșunică, scufiță roșie, minunată și admirată. Acum ești doamna Y. Și doamna Y e femeie serioasă. Iar asta trebuie anunțat neapărat pe Facebook. Doamne ferește să ți mai dea vreuna check in și să ți zică minunata căpșunică sexy că ne supărăm. Acum ești o doamnă. Iar supa – ți tremură în bolul cumpărat din Dragonul Roșu și se varsă peste fustița ta luată la promoție 2 la 13 lei.

Mă întreb acum că au atins scopul lor unic în viață mai au vreunul?

foto

Octombrie 30, 2013

Planuri cu tine. Work-Life Balance

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 8:07 pm

De fiecare dată când am simțit că locul în care mă aflu nu mai mă crește am desenat un arbore de probleme și rezolvări pe care îl foloseam atunci când realizat  planuri de proiecte în facultate. Cu anii am uitat de arborii ăștia. Am tot încercat să-i desenez în serile în care ajungeam după 10.00 acasă de la școală și de la muncă, dar nu mai aveam energie pentru asta. Pentru că a căuta în tine probleme și rezolvări, a săpa în tine pentru a autoevalua e un proces dificil. 

Dar când îți faci cu adevărat curaj să cauți în tine descoperi adevărul gol-goluț, fără machiaj, fără lenjerie intimă colorată, fără accesorii scumpe. Vezi totul prin oglindă, transparent și curat. Vezi că de fapt chiar dacă îți ascunzi cearcănele până la genunchi în fața unui fond de ten revoluționar și sub cercei cu cristale viața ta e un mare mix de rahaturi și de mizerii. Te trezești dimineața îți iei laptopul în brațe și o iei la goană după taxi-uri și ratb-uri. Munci o zi întreagă chinuit de dealine-uri și oameni care nu-și fac treaba, coordonezi echipe de oameni nemotivați financiar și pe care îi motivezi să-și facă treaba doar prin faptul că te plac și îți tot fac favoruri. Se face seară, se lasă ceața peste oraș și fugi să prinzi și tu niște cursuri pe care le urmeazi pentru dezvoltarea ta. Alergi din nou după vreun taxi sau autobuz și ajungi acasă într-un final cu puțin înainte de miezul nopții. Ș-atunci mănânci repede ceva (Desigur, ceva cumpărat în grabă de la vreun supermarket non-stop). Deschizi laptopul și acolo o mulțime de omuleți îți scriu pe toate canalele. Mai ai de rezolvat niște ultime task-uri și brusc îți dai seama că vezi în ceață. Și hotărăști să dormi după ce setezi cu grijă vreo 3 alarme la telefon. 

Și-mi vin în minte cuvintele lui Nigel Marsh: “There are thousands and thousands of people out there leading lives of quiet, screaming desperation, where they work long, hard hours at jobs they hate to enable them to buy things they don’t need to impress people they don’t like.” 

Oare nu suntem cumva fix în această postură. Oare nu facem de fapt nimic altceva decât să ne lăsăm viețile trăite de laptopuri, oare nu cumva ne luptăm pentru ceva ce nu e palpabil și ne bucurăm doar că avem bani să ne cumpărăm „chestii”. dacă vă interesează ceva mai mult despre work life balance puteți să l ascultați pe Marsh Aici.

Eu una am luat niște decizii în seara asta. Am hotărât să fac ceva pentru mine, am hotărât că motto-ul meu e că „dacă tu n-ai planuri cu tine, altcineva își va face sigur”.

 

Iunie 10, 2013

Trecut.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:35 pm

Să-ți amintești de zile de trecut. Să te întristezi și să zâmbești. Iar zâmbetul tău așezat pe fața obosită să fie poza zilei. Ăsta e unul dintre sentimentele cele mai frumoase pe care le poți trăi în vremuri în care nu te mai regăsești.

În trecut ne regăsim cel mai puternic. În trecut suntem în siguranță. În trecut găsim ambiție. În trecut găsim oameni. În trecut e tot viitorul nostru. Zâmbetul e certitudinea.

Iunie 7, 2013

Castele de nisip

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 2:38 pm

castele de nisip

 

 

sursa foto

Când eram mici construiam castele din nisip și aveam puterea să acceptăm că ele se dărâmau în urma noastră. Cu anii am început să ne agățăm de tot ceea ce începem să construim. Ne vine greu să lăsăm în urma noastră relații, locuri de muncă, cămine, prietenii, locuri și oameni la modul general.

Nu mai avem nici abilitatea și nici disponibilitatea pe care o aveam în copilărie. Avem sentimentul că nu mai avem timp. Avem impresia că dacă ne luăm jucăriile și plecăm lăsăm în urmă o construcție pentru care am pierdut ani din viață și energie. De fapt, cred că ceea ce demonstrează faptul că suntem puternici este tocmai gestul de a renunța la ceva. Ne ținem cu putere de frânghii pe jumătate rupte. Ne pasă mai mult decât oricând de cum arată „castelul nostru de nisip”.

Nu spune nimeni că-i ușor să renunți la ceea ce ai construit, nu spune nimeni că procesul de renunțare e ușor. Dar cred că ar trebui să reconsiderăm locurile de care ne agățăm. Nu poți rămâne la nesfârșit prins într-un loc care nu te mai crește, într-un loc care nu îți mai aduce valoare.

 

 

 

Iunie 5, 2013

Scrisori fără emoticoane.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 5:52 pm

scrisoare

Diminețile nu mai au aura copilăriei. Nu mai au nici gust, nici miros. Diminețile noastre sunt formate acum din tot felul de aplicații pe care dezvoltarea tehnologică ni le servește la cafeaua de dimineață. Momentul în care ai oprit alarma de la telefonul mobil coincide cu momentul în care aplicația de Facebook te anunță că ai 5 notificări, aplicația de email îți spune că ai 10 emailuri noi și mai găsești probabil și un apel ratat. Și cum ai modificat starea de pe silențios pe general începe stresul. Dacă ai deschis emailul cred că deja nu mai putem vorbi de o dimineață normală.

Pe stradă, în autobuz, la cafenea, la masă, la job, la școală… peste tot oamenii sunt prinși cu toată ființa lor în tablete și telefoane. Deja nu mai ieși la masă cu prietenul/a, colegul/colega ci ieși la masă și cu telefonul celuilalt conectat la n aplicații.

Suntem atât de prinși în tot felul de taskuri încât rareori ne amintim să trăim. De multe ori doar starea de leșin ne aduce aminte să mâncăm, doar mama care sună de la țară (probabil chinuindu-se să te găsească în lista de contacte și butonând precum o băbuță) îți mai amintește că ar trebui să mănânci și te întreabă cum ai dormit. Și îi răspunzi că toate-s bune, că ai mâncat, că ești îmbrăcat adecvat, că ai umbrelă la tine și că ai dormit muult. Te simte în glas și îți spune un „bine” cu jumate de gură. Un „bine” pe care oricum nu-l auzi pentru că în același timp cineva ți-a scris pe Facebook și ești grăbit să verifici cine.

Știți, uneori îmi e dor de vremurile când stăteam pe mess și un status cu DND era suficient să ai o seară liniștită. Poate doar prietenii apropiați îți scriau și poate că erau chiar interesați să afle ce mai faci. Acum, pe Facebook, scriem ca și când celălalt ar avea disponibilitate. Scriem la orice oră, despre orice, presupunând orice. Nu doar că trăim și simțim pe baza unor emoticoane, dar am ajuns și la un nivel al bun simțului foarte scăzut.

Cumva online-ul ne dă senzația că nu suntem singuri. Timpul zboară repede, se face miezul nopții.. îți amintești că mai ai ceva de rezolvat și stingi calculatorul pe la 2.00. Dar dacă ai închide laptopul și nici nu ți-ai mai verifica aplicațiile te-ai mai simți așa de înconjurat de oameni? Ai mai simți că nu ești singur? Ți-ar mai ajunge, ca în vremea liceului, doar o carte pe care să o citești pe nerăsuflate până la 4 dimineața?

Cum te mai întoci în lumea reală după ce ai fost conectat atâta vreme la oameni care ți-au zâmbit pe internet? Cum mai faci diferența între un zâmbet și un🙂 ?

Și cât de dor îmi e de scrisorile de la bunica. Și ce frumos comunicam așa pe vremea când eram un copil rătăcit în București, venit de la țară, obișnuit cu oamenii simpli. Fără telefon, fără internet. Doar cu o colecție de scrisorele de la bunici.

Și… ce frumos ar arăta o zi în care să nu mai există email, facebook și chiar telefon. Ce frumoasă ar părea o scrisoare…

p.s.: de câte ori te-ai întrerupt din cititul acestui text pentru că aveai o notificare pe Facebook?:)

sursa foto

Mai 27, 2013

Sistemul ca puzzle. Educația și schimbarea.

Filed under: gânduri — ioanaconstantin @ 7:42 pm

education

Nu cred în lupta cu sistemul, nu cred nici că poți schimba mentalități, percepții și comportamente peste noapte. Dar cred cu tărie în faptul că poți schimba oamenii câte puțin în fiecare zi. Cred că cel mai potrivit loc din care să începi schimbarea e sistemul educațional.

Am observat că în general în relația dintre profesori și studenți mereu una dintre părți cedează tentației „merge și așa, oricum nu putem schimba sistemul”. În fapt, nu sistemul îl schimbi ci oamenii cu care lucrezi. Și cu fiecare generație schimbi o bucățică din puzzle, o bucățică din sistem.

Sistemul e ca un puzzle. Unul în care piesele au fost puse greșit. Noi suntem cumva în mișcare în interiorul și în exteriorul lui. Dar doar privim. Mai încearcă din când în când câte unul să tragă de vreo piesă și se trezește cu ea în cap.

Observ uneori disperarea în rândul studenților, nevoia de ajutor, privirile lor curioase, întrebările care tot vin și îi lasă fără respirație. Nu-i vina lor întotdeauna că nu au suficiente cunoștințe.

Puteți să spuneți că sunt naivă și că visez, dar eu cred în oameni. Cred că prin puterea exemplului poți schimba oamenii  chiar și atunci când se află pe un drum greșit. Nu cred în coerciție. Cred în motivare. Nu cred în discriminarea pozitivă, dar probabil că ea trebuie aplicată atunci când încerci să motivezi oameni care nu mai văd nimic bun la capătul drumului.

Astăzi am înțeles de ce am ales să rămân într-un loc din care mulți au fugit, într-un loc pe care unii îl blamează și într-un loc pentru care alții se luptă. Am rămas pentru că eu cred în schimbare. Cred în oameni. Și ăsta e cel mai puternic argument pe care îl poți avea.

Și vreau ca piesele de puzzle să se miște, să se așeze firesc. Cred într-un puzzle animație. Cred că dacă investești în elev, în student, în masterand, în educație în general obții o societate mai echilibrată, mai inteligentă și mai competitivă.

Sursa foto

Martie 20, 2013

Lecția

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 9:01 am

Dacă te-aș lega la ochi și te-aș pune să ajungi acasă de la o distanță oarecare cum te-ai descurca? Ai știi fiecare bordură, fiecare trecere de pietoni, ai știi fiecare pom unde e și fiecare denivelare? Sau te-ai împiedica de 100 de ori?

Mă întorceam de la cumpărături și eram la 3 minute de blocul meu când am văzut în fața mea un bătrân cu un băț care căuta o bordură de care spera că nu se va împiedica. Am trecut pe lângă el, dar loviturile bățului în beton îmi sunau în minte fără oprire așa că m-am întors ș-atunci m-a rugat să-l iau cu mine: „Oriunde mergeți dumneavoastră”. Avea un pantof albastru și unul negru, o haină de fâș largă și o sacoșă ruptă. Plângea și a continuat să plângă tot drumul. L-am întrebat unde trebuie să ajungă și insista doar să-l ajut puțin, oriunde merg eu e bine. L-am convins să-mi spună unde stă și am pornit împreună pe trotuar.

Mi-a povestit că a fost să plătească cablul că are un nepot care vine în vizită și vrea să se uite la tv. Mă întreb dacă tot vroia cablu de ce nu și-l plătea singur? Care e logica din spatele motivației de a-l pune pe un bătrân de 82 de ani orb să meargă jumate de oră pe jos doar ca să plătească o nenorocită de factură?

Cunoștea fiecare denivelare, fiecare bordură, știa fiecare trecere de pietoni și locul fiecărui pom. Cunoștea istoria clădirilor, a tresărit când a trecut un câine pe lângă el: „Ce-a fost asta? Un animal? Un câine?” Când i-am zis că a fost un câine a zâmbit și fața i s-a luminat. Soția i-a murit pe 1 martie și îl durea că n-a fost la îmormântare.

Mi-a spus că în drum spre firma de cablu a cazut, s-a împiedicat de o bordură despre care nu știa că e acolo. De fapt, nu era o bordură ci un Gigel inteligent care a uitat să acopere ceva după o lucrare.

A auzit râsetele copiilor de la o școală și a zâmbit din nou: „Aici e școala”. Mi-a povestit că are un magazin în colțul blocului de unde cumpără lapte și pâine…

Și tot drumul ăsta de fix 16 minute m-a învățat mai mult decât am trăit până acum. M-a șocat cum toată teama și durerea lui se transformaseră în curaj. Un curaj născut din lacrimi și suferință. Un curaj născut poate din resemnare, poate din durere… Un curaj care se prelingea cu bunătate spre noi.

Am tranversat împreună 3 treceri de pietoni și am trecut printr-o parcare. L-am lăsat aproape de bloc cu ochii în lacrimi și insistând că trebuie să-mi mulțumească cumva. S-a îndepărtat de mine încet și loviturile bățului în beton se auzeau ca un ecou pe o stradă unde toți mergeau în toate direcțiile, grăbiți și vorbind la telefonele lor scumpe, mergând spre job urile lor minunate, plini de griji. Pe o altă stradă cu siguranță nepotul lui alerga spre ceva grăbit… Dar sigur are nevoie de cablu și de un bunic care să-i plătească factura.

 

Martie 10, 2013

Strangers with memories

Filed under: Uncategorized — ioanaconstantin @ 3:56 pm

We are not friends anymore. We are strangers with memories.

Suntem străini cu amintiri. Unele sunt frumoase, altele urâte, dar uneori e tot ce rămâne în urmă. După fiecare etapă încheiată ajungem să avem o colecție de amintiri cu străini care ne-au fost prieteni. După fiecare etapă impusă deja de regulile societăților în care trăim, firește.

Cred mai de grabă în priteniile născute în mijlocul etapelor, între oameni care nu funcționează după aceleași vise și în niciun caz nu se află în aceeași etapă a vieții. Cumva atunci când interesele seamănă prieteniile scârțâie.

Cu toții ne-am făcut prieteni la grădiniță, în școala generală, la liceu sau în facultate. Cu câți din oamenii cu care eram atunci cei mai buni prieteni mai avem astăzi vreo legătură? În cazuri fericite cu 1 sau 2, în cazurile cele mai dese cu niciunul.

 

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.