Tag Archives: gânduri

Noi 28 2010

Iarnă ce miroase-a deprimare

Am schimbat desktop-ul la laptop… am înlocuit Herăstrăul cuprins în brațele unui apus de soare cu o iarnă din trecut, cu o iarnă de la țară. Zăpada curge parcă peste tastatură și nu îmi pot da seama foarte bine de ce simt nevoia de fiecare dată să mai mă îmbrac cu ceva… e un frig ciudat în aer.

Nu știu dacă ați observat (poate nu vi se întâmplă) dar iarna are darul de a ne îmbrăca într-un mod rapid cu un cojoc gros plin cu depresii… o depresie în buzunarul din stânga, una sub cordon și tot așa. Cum majoritatea oamenilor devin mai mulți… la mine se întâmplă exact opusul.. rămân doar eu cu mine… din ce în ce mai lipită de trecut, din ce în ce mai antisocială… și oarecum mai tristă.

Până una alta aștept să ningă și în Bucureștiul ăsta plin…

sursa foto: galeria personală

Noi 6 2010

O corabie numită viață

cerul își ninge frigul peste umbrele noastre răsfirate

colaci de lacrimi se întind

în umbra marilor speranțe

trecutul face turul inimii

și izbucniri de plânset mut

se aud aievea.

mă transform în panici de lut

și ascult vijelia ultimelor trăiri

caut florile din zăpada albă

și înțeleg că s-au dus vremurile bune

dar cine oare ar mai putea să înțeleagă

că-n calendarul vieții s-au încheiat deja

irisul și timusul

și au rămas doar furtuni ce ne maturizează

și ne lasă naufragiați

în corabia numită viață.

 

iar ultimul pescăruș

se aude zburând peste orașul în formă de floare.

acum doar lutul mai acceptă

că lacrimile sunt vitale

pentru continuitate

căci ele sunt ploaia toată.

 

Iul 23 2010

Rugă și haos

Am trăit mai bine  de 19 ani de viață înălțându-mi privirea spre cer și cerând tot soiul de lucruri materiale, fixe, seci, fără substanță… și acum îmi dau seamă că de fapt e sfâșietor să nu ai liniște, să nu fii împăcat, să nu ai iubire, să pierzi oameni dragi, să înțelegi că haosul e de fapt starea naturală în care locuiești și cu care te hrănești. Și în momentele astea te îndrepți cu privirea spre cer…. dar nu degeaba… mai sper.

Sunt atâtea lucruri minunate și atâția oameni dragi care roiesc în jurul nostru și pe care ochii noștri nu reușesc să le deslușească și să-i vadă. Vremea trece și vorba cântecului ” Toate au fost la vremea lor ceva exagerat”, și ne transformăm din oameni mici în adulți încărcați de cotidianul arzător și de legile dure ale existenței.

Mă uit la toți copilașii cu care am copilărit în satul bunicilor și îi văd cu bebeluși în brațe… și nu înțeleg când au trecut de la plastelină la scutece… și nu mă mai regăsesc nici pe mine… iar oglinzile îmi conturează cu abundență cearcănele și înțeleg acum totul: Eu adaug ani vieții, nu viață anilor! Voi să nu faceți așa!

sursa foto: galeria personală