Peste ani

Când eram mică uram weekendurile și îmi imaginam că tare urâte sunt serile în care afară vântul bate calm iar în inimă erau atâtea cărări care se intersectau în vuiet nebun. Azi divinizez clipele în care pot să stau pe scaunul din sufragerie și să privesc crengile pomilor bătrând în geamurile de la balcon… muzica șuieră trecutul…. e liniște măcar în atmosferă… chiar dacă în inimă e război.

Câteva melodii folk rulează iar vocea Mariei Gheorghiu îmi pare o binecuvântare. Stau eu cu mine și gândurile-mi par recitate cu voce tare. Dar timpul e din ce în ce mai puțin blând cu mine… nu mai e la fel de mult ca și înainte… și mă întreb ce o fi fost în mintea mea când încercam să fac orice pentru a-mi umple timpul liber care mi se părea așa mult. Acum aș sta pur și simplu ghemuită… de ar mai fi timp.

Înainte mi se părea că ajungeam prea devreme acasă iar acum ajung așa târziu. Pantofii lasă urme dureroase iar geanta mi se pare din ce în ce mai plină și mai grea.

Port conversații lungi cu mine în autobuz, în metrou… merg pe jos câte o stație imaginându-mi că mă plimb prin parc liniștită… dar telefonul zbârnâie nervos…. Alteori cobor din autobuz pentru 5 minute de Cișmigiu… iar uneori mă uit la poze cu Herăstrăul și cumva sunt sigură cu apa lui încă mai așteaptă să vin să o privesc cum se transformă în gheață pe care se joacă îndrăgostiții iarna desenând cercurile iubirii… Și, Doamne, ce liniștită și în siguranță mă simțeam la brațul bunicului prin furnicarul de oameni ce se plimbau prin parc… ce frumos se aprindeau felinarele seara…. mi-e dor….

Și cumva, ciudat, îmi e dor și Teleenciclopedia de pe TVR, și de emisiunile alea ciudate pentru copii din weekend… azi roboții se pupă la 9 dimineața iar mașinile vorbesc între ele la 8 jumătate seara pe Prima Tv într-o producție Disney pe care eu nu o mai înțeleg… unde au dispărut Tom, Jerry, Donald și rățușca aia cu gene mai lungi decât fata din reclama de la Rimel London? și unde… unde… sunt liniștea și copilăria… uneori se mai zăresc toate în apusuri… dar cine mai se uită la apus… clădirile n-au geamuri cu apusul… iar dimineața… dimineața alergăm după autobuze și ne certăm că cineva a împins prea tare și ne-a călcat pe cizmele abia cumpărate…. Ce pierdere de repere, de valori și de … amintiri…

sursa foto: galeria personală

culeg vise

S-a lăsat noaptea, se mai văd doar luminițele felinarelor trișând printre ramurile copacilor larg deschiși într-o îmbrățișare ce va ține o eternitate.

E uimitor cât de repede s-a lăsat întunericul. Cu ochii în wordul deja agasant, scriind la trei proiecte în paralel am uitat că și soarele se duce la culcare.

Se lasă liniștea unei nopți albe în care ascult muzica frânelor triste și grăbite. Și culeg vise… ca în fiecare noapte… și le scap printre degete până dimineață. Culeg vise exact ca în cântecul Paulei Seling. Culeg din trecut amintirea abecedarului primit de la școală, îmbrăcat în coperți albastre lucioase, cu etichetă sclipicioasă.

Și apoi flashul liniilor care trasau spațiul de scris din caiet. Acum fixăm paragrafe și stiluri de scriere… acum nu mai avem teme, avem proiecte și deadline-uri. Acum nu mai desenăm euglena verde ci salvăm poze de pe net fără să mai indicăm sursele.

Culeg amintirea primei teze… ultimului clopoțel din liceu..

Și apoi amintirea vremurilor în care orele erau împărțite în 50 de minute plus 10 minute de pauze…. Pauzele lungi și dese-cheia marilor succese! ( ce ironie). Acum timpul e împărțit în zile și nopți. Sau zile cu soare și zile cu lună.

Și-mi repet: nu timpul trece, ci noi trecem prin el.

 Până la 5 dimineața mai e… mai sunt un teanc de foi de citit și niște drafturi de scris. Ș-apoi o să sune iar ceasul… și o să alergăm după autobuz și o să ne îmbulzim la metrou… și din când în când câte un copil trece alergând râzând cu ghiozdanul agățat peste uniforma tristă…..

 E iar vară!