Ioanaconstantin's Blog

Încă o casuță

ioanaconstantin — Thu, 24 Nov 2011 16:15:01 +0000

Mă puteți citi și pe blogul http://romanintaramea.wordpress.com/.

Pierderi

ioanaconstantin — Tue, 22 Nov 2011 13:52:57 +0000

Nu am crezut niciodată în fraze standarde, am teancuri de foi cu citate, cărți pe care am subliniat cu roșu idei grozave gândite de oameni talentați dar n-am crezut niciodată că viața ne-a rezervat bilet pentru fiecare stare. Trăim pe parcursul vieții toate marile citate ale literaturii, filmului și muzicii.

Unul dintre ele este: Abia după ce pierzi ceva îți dai seama de valoarea acelui lucru/om/stare.

Restul cuvintelor de aici înainte sunt degeaba

La 7 ani dansatoare in cluburi de noapte

ioanaconstantin — Sat, 05 Nov 2011 11:44:06 +0000

În fiecare zi citim știri care ne amuză, ne înspăimântă sau pur și simplu ne sunt utile. Dar există și știri care ne rămâne întipărite pe suflet, în minte… pentru că nu găsim niciun mecanism prin care să ne explicăm la nivel de ceea ce în seamă normalitatea infomația.

O astfel de știre este și cea despre o fetiță din Mongolia care la numai 7 ani muncește în cluburi de noapte ca dansatoare de latino pentru a-și întreține părinții bolnavi.

Știrea integrală o găsiți aici: Dansatoare în cluburi la 7 ani

Mecanisme de supraviețuire

ioanaconstantin — Sat, 29 Oct 2011 16:49:18 +0000

Fiecare dintre noi are metodele sale de supraviețuire în momente de criză, fiecare dintre noi are calea lui a-și regăsi drumul sau de a-și continua visele. Măcar din raționamentul ăsta cred că nu avem dreptul de a judeca actele celorlați.

Oamenii au momentele lor de ”nebunie”, de interiorizare sau de extrovertire. Unii aleg să calce în picioare sentimente, mâini întinse, alții își blochează sufletele până capătă din nou curaj, alții au vicii. Asta e poate și frumusețea naturii umane: că suntem atât de diferiții și ne manifestăm la fel de diferit. Ceea ce îi calmează pe unii, îi scoate din pepeni pe alții, ceea ce se cheamă vicii de neconceput pentru unii pentru alții sunt doar simple forme de relaxare, de curățare.

Tu ce metode de supraviețuire ai?

Muncitorește, românește… lucrările rezistă, persistă

ioanaconstantin — Sat, 22 Oct 2011 06:51:35 +0000

Locuiesc lângă linia tramvaiului 41, lângă pasajul de lângă Podul Grand, și în cei 10 sau 11 ani de când stau aici am văzut cum în fiecare primăvără și în fiecare toamnă autoritățile se gândesc să recondiționeze pasajul.

Totul se întâmplă brusc. Într-o dimineață devreme când tu, adormit și neprietenos ca mai toți oamenii treziți de la 6 dimineața, cobori treptele ca să treci prin pasaj și să iei un 41 care se vede venind pe Podul Grand, te împiedici de niște materiale. Auzi imediat niște râsete sau un sacadat ”Aveți grijă să nu vă loviți!”.

Eh, ridici privirea și ce vezi? Vreo 10 muncitori strânși în jurul unui domn îmbrăcat la costum care face măsurători din ochi căci doar are experiență. Le dă sfaturi, gândește profund precum Moromete pe podul din fața curții. Până te întorci seara acasă pasajul e deja un câmp de luptă, un șantier tipic românesc cu materiale împrăștiate peste tot și cu muncitori care sunt veșnic în pauza de masă. Vopsesc, zidesc, taie, împrăștie, țipă…. românește, balcanic…. te fluieră, fac remarci cretine.

Mai nou s-au apucat să pună faianță pe pereții pasajul. Niște plăci imense și albe ieftine la o primă impresie, așezate într-un mod modernist căci nu încep ca orice faianță de la muchia peretului cu tavanul ci o idee mai jos. Arată ca niște planșe ale unor elevi de clasa a 4 a.

Muncesc ei vreo 3-4 săptămâni, apoi vin alți muncitori care se ocupă de iluminat sau de canalizare, de grilaje ș.a.m.d și gata! Avem un super pasaj! Până la următorul anotimp în care soarele începe să strălucească iar.

Doar că avem o mică-mare problemuță aici: la prima ploaie pasajul se umple ca un lac de acumulare și apa rezistă și persistă câteva zile. Deci, noi, pietonii trebuie să ne aruncăm pe deasupra și să tranversăm prin mașini, trebuie să facem 100 de metri sărituri garduri pentru că linia lui 41 este îngrădită. ( probabil singurul lucru bun)

Apoi pereții se cojesc, se crapă, faianța cade iar mirosul și mizeria sunt de nedescris.

Desigur, la primăvară muncitorii vor mișuna din nou, reluându-și ritualul.

La alegeri, pun pariu că domnul primar al sectorului 1 Andrei Chiliman ne va pune pe hârtie realizările dânsului din cele 2 mandate printre care și pasajul de la Turda. Putem noi, alegătorii, să spunem că n-a renovat, modificat, recondiționat? Nu. Măcar de dragul banilor investiți.

Există aici doar o singură parte bună: niște muncitori oarecare au un serviciu și nu intră în calculele domnului Boc despre șomaj. Deși, mai știi…. or avea carte de muncă? Cine poate știi? Nu e nicio plăcuță referitoare la lucrările ce se execută… nici firma, nici de unde provin banii, nici cine a comandat lucrările.

Trăiesc cu speranța că măcar de data asta faianța va rezista la români, temperaturi și timp. ) Poate la anul nu mai trebuie să reabilităm din nou…. căci altfel, serios, mai bine am dona banii la un centru pentru copii. Cât despre lacul de acumulare ce apare după prima ploaie… măcar bărcuțe să ne dați!

Poza de aici

Cultura e întotdeauna la modă

ioanaconstantin — Tue, 11 Oct 2011 13:33:47 +0000

Dacă garderoba o schimbăm în funcție de sezon și de poziția socială, cultura rămâne întotdeauna la modă și nu are cum să fie ”din sezonul trecut”. Poate că ăsta e și mesajul celor de la LicArt, o comunitate care a fost inițial destinată elevilor de liceu care erau pasionați de poezie, teatru și fotografie.

De curând, LicArt a mai crescut puțin și nu mai este doar un concurs destinat liceenilor ci și o comunitate vie pentru aceia care iubesc fotografia, scriu poezii sau pur și simplu vor să împărtășească pasiunea și talentul lor.

Și pentru că tinerii de azi sunt nelipsiți de pe Facebook, LicArt e prezentă și pe platformele de socializare încercând să fie mai aproape de tineri. Mă bucură să văd că liceenilor li se vorbește pe limba lor și că le sunt încurajate talentele.

În plus, comunitatea LicArt este deschisă tuturor celor care vor să posteze creațiile lor. Fiecare utilizator dispune de o pagină proprie.

Mi-era dor de LicArt și de faptul că în liceu puteam participa la concursurile lor fiindcă eram publicul țintă. Și mă bucură că s-au gândit prin noua comunitate și la noi, cei deja ”mai bătrâni”.

Dacă vă surâde ideea mai multe informații găsiți pe site-ul oficial LicArt.

Etape arse

ioanaconstantin — Thu, 06 Oct 2011 06:01:22 +0000

Când eram mici ne doream să avem vreo 25 de ani, mașină, casă și serviciu. Când am schimbat prefixul visam la copilărie și la lipsa de griji. În loc de bucuria fiecărui an, ne bucuram în secret de cum vom fi peste decenii. Uitam că atunci vom avea mai multe riduri decât vise împlinite, mai puține realizări decât figurile din plastelină pe care le făceam la grădiniță.

Oamenii din jurul nostru cu care am copilărit s-au pierdut și ei în noianul vieții, sunt mai grăbiți, mai irascibili, mai posesivi.

Ne sunăm doar dacă avem nevoie și ne invidiem.

Timpul, cumva, ne trăiește, ne înghite pe toți… asta dacă nu știm să-l trăim noi.

Până arșița se topește

ioanaconstantin — Fri, 03 Jun 2011 16:00:51 +0000

cer

ploaie sau furtună

task-uri inutile

caniculă

cafea cu niște oameni

scrumiere pline

5 alarme în dimineți blajine

7 apeluri pierdute pe telefon

și lupta cu supraviețuirea…

până arșița se topește trebuie să mă regăsesc.

Oamenii mai buni ca noi.

ioanaconstantin — Sun, 15 May 2011 08:58:13 +0000

O colegă (M.) a mers la același interviu cu cea mai bună prietenă a ei. Colega nu a luat interviul însă prietena ei da. M. mi-a povestit că au avut o ceartă foarte furtunoasă și că i-a spus tot ce avea pe suflet: că o urăște că e mai frumoasă, că are un zâmbet perfect, că nu e timidă și mai ales pentru că are bani și își poate lua orice haine dorește.

M-am gândit mai întâi că prieteniile nu durează atunci când ai interese comune. Apoi m-am analizat pe mine, mi-am analizat invidiile și frustrările. Nu-i urăsc pe ceilalți pentru că sunt mai buni decât mine, nici măcar nu-i invidiez… însă îmi provoacă depresii lungi de weekend.

Sursele eșecurilor noastre suntem noi, doar noi prin frustrări și complexe.

sursa foto: aici

Iubirile ce vin și pleacă

ioanaconstantin — Sat, 30 Apr 2011 13:45:47 +0000

Îndrăgosteala se duce și vine… însă, rămâne dureroasă poza iubirilor adânci pe care refuzăm să ni le amintim pentru că au ca motto imposibilul. Ne consolăm adesea cu ideea că e mai bine să-i dăm drumul cuiva pentru că îl iubim.

Mi se face dor de iubirea adevărată și de oameni frumoși care se iubesc pe viață, doar că nu avem fizic timp să le vedem povestea de iubire pe viață. Am cunoscut doar 2 astfel de oameni care s-au iubit 49 de ani cu naturalețe și mult respect. În restul vieții probabil că voi căuta și un alt model, iar când îl voi întâlni am să fiu geloasă. ( dar în astfel de situații cred că e un sentiment permis).