Mecanisme de supraviețuire

Fiecare dintre noi are metodele sale de supraviețuire în momente de criză, fiecare dintre noi are calea lui a-și regăsi drumul sau de a-și continua visele. Măcar din raționamentul ăsta cred că nu avem dreptul de a judeca actele celorlați.

 Oamenii au momentele lor de ”nebunie”, de interiorizare sau de extrovertire. Unii aleg să calce în picioare sentimente, mâini întinse, alții își blochează sufletele până capătă din nou curaj, alții au vicii. Asta e poate și frumusețea  naturii umane: că suntem atât de diferiții și ne manifestăm la fel de diferit. Ceea ce îi calmează pe unii, îi scoate din pepeni pe alții, ceea ce se cheamă vicii de neconceput pentru unii pentru alții sunt doar simple forme de relaxare, de curățare.

Tu ce metode de supraviețuire ai?

 

 

 

Muncitorește, românește… lucrările rezistă, persistă

Locuiesc lângă linia tramvaiului 41, lângă pasajul de lângă Podul Grand, și în cei 10 sau 11 ani de când stau aici am văzut cum în fiecare primăvără și în fiecare toamnă autoritățile se gândesc să recondiționeze pasajul.

Totul se întâmplă brusc. Într-o dimineață devreme când tu, adormit și neprietenos ca mai toți oamenii treziți de la 6 dimineața, cobori treptele ca să treci prin pasaj și să iei un 41 care se vede venind pe Podul Grand, te împiedici de niște materiale. Auzi imediat niște râsete sau un sacadat ”Aveți grijă să nu vă loviți!”.

Eh, ridici privirea și ce vezi? Vreo 10 muncitori strânși în jurul unui domn îmbrăcat la costum care face măsurători din ochi căci doar are experiență. Le dă sfaturi, gândește profund precum Moromete pe podul din fața curții. Până te întorci seara acasă pasajul e deja un câmp de luptă, un șantier tipic românesc cu materiale împrăștiate peste tot și cu muncitori care sunt veșnic în pauza de masă. Vopsesc, zidesc, taie, împrăștie, țipă…. românește, balcanic…. te fluieră, fac remarci cretine.

Mai nou s-au apucat să pună faianță pe pereții pasajul. Niște plăci imense și albe ieftine la o primă impresie, așezate într-un mod modernist căci nu încep ca orice faianță de la muchia peretului cu tavanul ci o idee mai jos. Arată ca niște planșe ale unor elevi de clasa a 4 a.

Muncesc ei vreo 3-4 săptămâni, apoi  vin alți muncitori care se ocupă de iluminat sau de canalizare, de grilaje ș.a.m.d și gata! Avem un super pasaj! Până la următorul anotimp în care soarele începe să strălucească iar.

Doar că avem o mică-mare problemuță aici: la prima ploaie pasajul se umple ca un lac de acumulare și apa rezistă și persistă câteva zile. Deci, noi, pietonii trebuie să ne aruncăm pe deasupra și să tranversăm prin mașini, trebuie să facem 100 de metri sărituri garduri pentru că linia lui 41 este îngrădită. ( probabil singurul lucru bun)

Apoi pereții se cojesc, se crapă, faianța cade iar mirosul și mizeria sunt de nedescris.

Desigur, la primăvară muncitorii vor mișuna din nou, reluându-și ritualul.

La alegeri, pun pariu că domnul primar al sectorului 1 Andrei Chiliman ne va pune pe hârtie realizările dânsului din cele 2 mandate printre care și pasajul de la Turda. Putem noi, alegătorii, să spunem că n-a renovat, modificat, recondiționat? Nu. Măcar de dragul banilor investiți.

Există aici doar o singură parte bună: niște muncitori oarecare au un serviciu și nu intră în calculele domnului Boc despre șomaj. Deși, mai știi…. or avea carte de muncă? Cine poate știi? Nu e nicio plăcuță referitoare la lucrările ce se execută… nici firma, nici de unde provin banii, nici cine a comandat lucrările.

Trăiesc cu speranța că măcar de data asta faianța va rezista la români, temperaturi și timp. ) Poate la anul nu mai trebuie să reabilităm din nou…. căci altfel, serios, mai bine am dona banii la un centru pentru copii. Cât despre lacul de acumulare ce apare după prima ploaie… măcar bărcuțe să ne dați!

Poza de aici

Cultura e întotdeauna la modă

Dacă garderoba o schimbăm în funcție de sezon și de poziția socială, cultura rămâne întotdeauna la modă și nu are cum să fie ”din sezonul trecut”. Poate că ăsta e și mesajul celor de la LicArt, o comunitate care a fost inițial destinată elevilor de liceu care erau pasionați de poezie, teatru și fotografie.

De curând, LicArt a mai crescut puțin și nu mai este doar un concurs destinat liceenilor ci și o comunitate vie pentru aceia care iubesc fotografia, scriu poezii sau pur și simplu vor să împărtășească pasiunea și talentul lor.

Și pentru că tinerii de azi sunt nelipsiți de pe Facebook, LicArt e prezentă și pe platformele de socializare încercând să fie mai aproape de tineri.  Mă bucură să văd că liceenilor li se vorbește pe limba lor și că le sunt încurajate talentele.

În plus, comunitatea LicArt este deschisă tuturor celor care vor să posteze creațiile lor. Fiecare utilizator dispune de o pagină proprie.

Mi-era dor de LicArt și de faptul că în liceu puteam participa la concursurile lor fiindcă eram publicul țintă. Și mă bucură că s-au gândit prin noua comunitate și la noi, cei deja ”mai bătrâni”.

Dacă vă surâde ideea mai multe informații găsiți pe site-ul oficial LicArt.

Etape arse

Când eram mici ne doream să avem vreo 25 de ani, mașină, casă și serviciu. Când am schimbat prefixul visam la copilărie și la lipsa de griji. În loc de bucuria fiecărui an, ne bucuram în secret de cum vom fi peste decenii. Uitam că atunci vom avea mai multe riduri decât vise împlinite, mai puține realizări decât figurile din plastelină pe care le făceam la grădiniță.

Oamenii din jurul nostru cu care am copilărit s-au pierdut și ei în noianul vieții, sunt mai grăbiți, mai irascibili, mai posesivi.

Ne sunăm doar dacă avem nevoie și ne invidiem.

Timpul, cumva, ne trăiește, ne înghite pe toți… asta dacă nu știm să-l trăim noi.