Îndrăgosteala se duce și vine… însă, rămâne dureroasă poza iubirilor adânci pe care refuzăm să ni le amintim pentru că au ca motto imposibilul. Ne consolăm adesea cu ideea că e mai bine să-i dăm drumul cuiva pentru că îl iubim.
Mi se face dor de iubirea adevărată și de oameni frumoși care se iubesc pe viață, doar că nu avem fizic timp să le vedem povestea de iubire pe viață. Am cunoscut doar 2 astfel de oameni care s-au iubit 49 de ani cu naturalețe și mult respect. În restul vieții probabil că voi căuta și un alt model, iar când îl voi întâlni am să fiu geloasă. ( dar în astfel de situații cred că e un sentiment permis).
Orice țel abandonat devine scorbură. -Vasile Ghica
Octavian Paler mărturisea că viața sa a fost un șir de pasiuni eșuate pentru că mereu a luat-o de la capăt. Și nicio altă confesiune nu mi-a părut a fi o imagine mai veritabilă a ceea ce sunt.
Când eram mică ai mei vroiau să devin avocat, eu visam să devin jurnalist. Am cateva casete vechi pentru un viitor ce nu părea al DVD-urilor pe care mă prostesc de-a prezentatoarea tv iar vocea îmi semăna cu cea a Mărioarei Murărescu de la Tezaur Folcloric. Nu m-am jucat niciodată de-a doctorița. De fapt mint, m-am jucat o singură dată cu niște cutii goale de medicamente/suplimente de-ale mamei. Atât.
Am dat la Jurnalism și am descoperit scrisul… știrea, evenimentul, noutatea, informația. Am avut o perioadă lungă în care am învățat să trăiesc obiectiv, critic, după formula redactării unei știri. Și am renunțat. Mi-am ales specializarea pe relații publice, m-a înfrânt jurnalismul nostru mioritic pe care nu-l pot accepta ca atare, pe care nu-l pot înțelege și pe care nu-l pot practica.
Scriu încă știri… dar m-am îndepărtat de pasiunea mea. ”Nu părăsești un ideal fără să-i lași ceva din ființa ta.” Și simt că nu am spațiu suficient pentru că el e ocupat deja. Iar spiritul meu critic a murit. Iar lumea așteaptă nimicul ambalat cu sclipici. Iar și iar și iar… Și în final… țelul meu a devenit scorbură… o scorbură în care aștept să apară lumina.
Și sunt atâtea pasiuni ce mi-au devenit scorbură încât viața mea reală începe să semene cu un labirint.
Ținem predici lungi despre sinceritate, urâm să fim mințiți și trădați dar e imposibil să evităm minciunile pe care le spunem altora și, uneori, sfârșim prin a trăi chiar noi în minciună.
Ne construim realități și ne afundăm în idealuri pentru care suntem capabili de compromisuri ciudate și hilare. Uităm bucuria lucrurilor simple. Și eu una nu cunosc altă cale în afară de puritate și iubire pentru a regăsi drumul corect.
Pierdem oameni minunați și pentru că ne doare ne transformăm în cei pe care mai târziu nu îi mai recunoaștem. Și ne mințim că așa am fost mereu. La întâlnirile nocturne cu noi cei demachiați și îmbrăcați în haine de casă strâgem durerea în pumn și încercăm să adormim repede pentru a nu răspunde la întrebări incomode.
Trăim închiși în blocuri luxoase sau cu bulină roșie fără să mai vedem verdele crud al copacilor. Trăim printre borduri și călcăm cu inconștiență pe flori. Dăruim diamante în vreme ce florile se ofilesc.
Pierdem trenuri din teamă și ne spunem că e vina destinului.
Credem că ridurile noastre sunt cauzate de farduri când ele sunt doar vise neîmplinite și dureri.
Avem prostul obicei de a rata șanse și momente. Ratăm ani petrecuți alături de cei dragi pentru că preferăm mirajul nopților pierdute, carierelor sau pur și simplu cădem pradă indiferenței și lenei. Trăim apoi clipa în care avem întâlniri întâmplătoare cu regretele și cu eșecul… ne lăsăm umiliți de depresie și de furie. Ratăm golul pentru că nici măcar nu șutăm la poartă… din teamă, din complex, din timiditate cronică. Și ne promitem că de data următoare vom fi diferiți, vom fi altfel.
Adevărul este că din ce în ce mai des devenim captivi. Iar eliberarea e mai simplă decât am crede. Ea presupune pur și simplu o discuție cu noi. Iar drumurile pe mai departe din intersecție sunt: a rămâne la fel, a excela sau pur și simplu a lua totul de la viață și a nu mai lăsa celorlalți nici măcar ceea ce li se cuvine…
Vorbeam cu o amică din copilărie alături de care am trăit la țară cei 7 ani de-acasă și care s-a mutat în București la facultate anul acesta. Îmi spunea că a visat ani la rândul de câte ori punea capul pe micuța ei pernă de la țară momentul în care va păși în București. Credea că aici totul e mai minunat și mai sigur, credea că poate să facă aici o carieră mai ușor și că va găsi aici totul. În mai puțin de un an își dorește liniștea de la țară, criticile blânde ale părinților și mirosul ierbii când se face primăvară.
N-o bănuiesc de inadaptare, n-o bănuiesc nici măcar de lipsă de voință ci pur și simplu de sindromul omului care se lasă doborât de mirajul capitalei, un oraș prea plin, prea haotic și cu oameni prea grăbiți.
Majoritatea celor care au venit din așa-numitele orașe de provincie ( care sunt de fapt mai curate și mai liniștite decât Bucureștiul) au căutat în capitala patriei o portiță de ieșire din necunoscut, un drum nou cu oameni noi… însă, adaptarea ține de compromis. Iar compromisul ( pe care unii se încăpățânează să nu-l recunoască) e dublu: sufletesc și fizic. Cât despre transformările pe care le suferim… sunt parte dintr-o viață despre care se spune pur și simplu că așa e.
